Marian Drăgulescu și Simona Amânar, inventatori de gimnastică!

Gimnastica modernă începe și se termină, la sărituri, cu
România. „O afirmație lipsită de modestie”, ar
cataloga-o unii, susținută însă de istoria recentă a acestei
discipline.

Săritura „Amânar” este considerată una dintre cele mai grele și
mai valoroase din gimnastica feminină. Motiv pentru care sportivele
care o efectuează pot fi numărate, fără exagerare, pe degetele unei
mâini. Executarea perfectă a unei „Amânar” îi poate pune la gât
gimnastei medalia de aur. Drăgulescu a devenit și el un bun de
export. Lucru certificat și de finala la sărituri de la Europenele
de la Birmingham de anul trecut, când trei dintre gimnaștii care
s-au bătut la titlu au prezentat săritura „Drăgulescu”.

ProSport i-a
reunit pe cei doi inventatori în fața aparatului de concurs care
le-a adus gloria și le-a asigurat un loc în restrânsul cerc al
inventatorilor: masa de sărituri. Decor: „locul de muncă” al lui
Marian, sala de gimnastică de la „|”Lia Manoliu”. „Ce îți
mai face glezna? Sper că tragi tare pentru Londra, că e timpul să
vină și aurul olimpic!”, îl „înțeapă” Simona. Marian preia
din zbor întrebarea și „parează” într-un zâmbet: „Eu sper
ca a patra participare la Olimpiadă să fie cu mai mult noroc. Tu ai
luat aurul la sărituri în prima participare la Jocurile
Olimpice”. Discuțiile se centrează în jurul lui Marian,
care povestește entuziasmat despre ultimul concurs la care a
participat, „Bumbo Gymnastics Cup” la Tshwane (Africa de Sud). Le
testăm memoria și încercăm să aflăm cum se naște un element nou,
cum se poate inventa ceva într-un sport în care parcă totul a fost
compus de alții.

La
început a fost 0.00

Rețeta este simplă: se ia o săritură standard, repetată de sute
de ori, căreia i se adaugă încă o jumătate de rotație sau chiar o
rotație completă. Produsul prinde formă în câteva luni de muncă,
timp în care fiecare detaliu este perfecționat. Iar fiecare pas la
elan este măsurat și cântărit din priviri. Însă, pentru a fi
omologat, noul element trebuie executat într-o competiție oficială.
„Era o săritură foarte îndrăzneață la acea vreme, ea
neavând nici măcar număr de concurs, scriam pe tabelă 0.00 ca la
Nadia, când a luat primul 10. După câteva luni se auzise de noua
săritură și, când puneam 0.00, era parcă un murmur în sală, toată
lumea aștepta să o vadă. M-am simțit foarte mândru”,
rememorează Marian Drăgulescu. La Memorialul Gander din Elveția din
1999, anul în care sportivul își făcea parcă anunțate viitoarele
performanțe.

Prezentare olimpică
la Sydney

Cu o mână pe masa de sărituri, Simona urmărește povestirea și
zâmbește. Ochii albaștri derulează parcă un episod petrecut demult,
în anul 2000, la Jocurile Olimpice de la Sydney, când printr-un
podium 100% autohton la individual compus, România era percepută,
încă o dată, ca un femomen. „Eu nu am riscat să fac noua
săritură la competițiile mari, pentru că știam că execut două
sărituri valoroase și că, dacă le fac perfect, nu are cine să mă
învingă. La Sydney, dacă nu veneam cu ceva nou, nu aveam nicio
șansă. La individual compus, domnul Bellu nu m-a lăsat să risc,
știind că aveam șanse să urc pe podium. În finala la sărituri, am
decis că acela era momentul oportun”, povestește Simona.
Un salt care a devenit un reper istoric în timp, o săritură care a
schimbat fața gimnasticii.

Drăgulescu sare
„Amânar”

Lucrurile devin serioase când îi provocăm la un exercițiu de
imaginație. Poate executa Amânar un „Drăgulescu”? „Nu,
categoric nu. Este foarte greu să execuți săritura lui Marian. O
gimnastă nu are forța, înălțimea și viteza de execuție a unui
gimnast”, explică campioana olimpică la acest aparat.
Cvadruplul campion mondial la sărituri îi cere, din priviri,
ajutorul Simonei. „Cum e săritura ta? Cu rondă flic?!
900-le?! A, păi e simplu. Noi, băieții, facem «Amânar» la
încălzire. Pentru noi e floare la ureche, pentru că avem mai multă
forță decât fetele”, zâmbește Marian. Sprijiniți de
trambulină, ne arată cum se face intrarea în masă, cum se țin
mâinile, cum trebuie să se învârtă corpul. Atmosfera este veselă,
cei doi sudează poveste după poveste. Simona locuiește în
Timișoara, vizitele ei în București fiind destul de rare.
„Nu îmi vine să cred că Marian mai concurează și azi. Când
mă gândesc că în urmă cu zece ani concuram amândoi la Jocurile
Olimpice de la Sydney, mi se pare că e o altă viață”,
murmură Simona. „Păi, normal, voi, fetele, concurați de la
14 ani, iar la 18 vă lăsați. Dar lasă că e bine, îmi faci mie
galerie”, râde Drăgulescu. Simona și Marian își dau mâna
în fața mesei de sărituri. Locul unde a început și continuă
totul.

„Săritura „Drăgulescu” e periculoasă. În 2001 m-am
accidentat grav la ea, am aterizat în cap în timpul competiției, am
stat p bară șase luni” Marian Drăgulescu

Elemente care se regăsesc astăzi în codul de
punctaj
FEMININ
Sărituri
Amânar
Paralele
Comăneci
Comăneci
Bârnă
Silivaș
Grigoraș
Sol
Popa
Stroescu
Silivaș
MASCULIN
Cal cu mânere
Urzică
Paralele
Urzică
Sărituri
Drăgulescu

Cele
mai cunoscute sărituri

„Tsukahara”

Numele săriturii este dat de gimnastul japonez Mitsuo Tsukahara,
care a executat această săritură în 1972. După desprinderea de
trambulină, gimnastul se rotește în aer pe jumătate (180°) astfel
încât, atunci când mâinile ating masa de sărituri, se fie cu fața
în jos, spre direcția saltelei, și cu spatele la trambulină.

„Yourchenko”

Săritura poartă numele gimnastei ruse Natalia Yourchenko, care a
prezentat săritura în 1980. În timpul acestei sărituri, gimnasta e
cu spatele la masa de sărituri când se lansează din trambulină.
Pentru a ajunge în acea poziție, gimnasta face un salt rondă la
sfârșitul alergării, salt pe care îl termină cu picioarele pe
trambulină.