Mărturia unei foste gimnaste de la Deva: „Mi-am adus aminte de toate: de bătăi, de jigniri, de foamea aia cruntă, care mă făcea să ascund coji de pâine în sân și mai apoi sub pernă, de pastilele de slăbit date unui copil de opt ani, de înjurături”
Informațiile despre modul în care antrenorii români de gimnastică obișnuiau să-și trateze elevele ies la suprafață. Într-un sistem care a dat lumii campioane adulate pe toate meridianele, relația profesor – elev a fost de multe ori presărată cu lucruri de-a dreptul odioase, iar legea junglei funcționa între sportivele care împărțeau sala de antrenament sau căminul.
În ediția electronică de azi, ziarul Adevărul prezintă un caz înspăimântător, cel al actualei jurnaliste, Anamaria Sanda (31 de ani). Fostă sportivă la Deva, Sanda a avut curajul să dezvăluie o serie de secvențe care vorbesc despre lucruri inimiaginabile, care au făcut-o, la un moment dat, să se gândească la sinucidere!
„Mi-am adus aminte de toate: de bătăi, de jigniri, de foamea aia cruntă, care mă făcea să ascund coji de pâine în sân și mai apoi sub pernă, de pastilele de slăbit date unui copil de opt ani, de înjurături. De perioada când am fost bolnavă de varicelă și „m-au uitat două zile” închisă într-o cămăruță de la ultimul etaj al internatului, iar când și-au adus aminte de mine eram toată numai friguri, deliram și făcusem pe mine, iar o colegă de suferință mă supraveghea. Sau când am căzut la bârnă atât de rău, încât am avut hemoragie puternică mai multe zile și nu mi-au anunțat părinții, ca să nu-i îngrijorăm. Nu aveam telefoane pe atunci. Îmi amintesc de palmele peste față, care-ți învinețeau ochii (de fiecare dată pedagogii știau că te-ai lovit la antrenament), de joardele ce ți se încolăceau lacome în jurul trupului și-ți lăsau urme pe care nu aveai voie să le arăți. Nu am uitat niciodată că eram fata unui miner prost, miner care acasă mânca numai cartofi și fasole, ca să-i poată plăti fetei lui internatul, să poată deveni campioană; miner prost, care, cu siguranță, a citit mai mult decât toate neamurile lor la un loc!”, a povestit jurnalista în publicația Vocea Străzii.
„M-au prins, m-au dus la scările de la cealaltă ieșire a internatului și m-au ținut de picioare, cu capul în jos, amenințându-mă că-mi vor împrăștia creierii pe ciment dacă nu fac ce spun ele”
Anamaria Sanda a continuat mărturisirile scoțând în evidență felul în care colegele mai mari își făceau simțită prezența. „Sau de fetele mari, care, supărate că luau bătaie, ne băteau pe noi, astea mici. Una mă obligase să-i spăl șosetele și chiloții. Stătea cu amicele ei lângă mine și ne găsise pe mine și pe o prietenă mai proaste. I-am aruncat ligheanul cu apa aia murdară în față și am fugit. M-au prins, m-au dus la scările de la cealaltă ieșire a internatului și m-au ținut de picioare, cu capul în jos, amenințându-mă că-mi vor împrăștia creierii pe ciment dacă nu fac ce spun ele. Sunt unul dintre puținii oameni din lume care nu mănâncă ciocolată. Are legătură cu gimnastica. Pentru primul salt pe bârna mare am primit cadou o ciocolată Kiss. Antrenoarea m-a pus s-o mănânc în fața fetelor care pofteau, fără să le dau vreun pic. M-au urât pentru asta”, sunt cuvintele actualei jurnaliste.
„Cum să uit că, de foame, mi-am băut cerneala din călimară și mi-am mâncat pasta de dinți? Sunt multe. Și urâte”
Adevărul.ro prezintă și secvențele în care a Anamaria a fost persecutată și a trebuit să se supună legii tăcerii. ‘Altă dată, pentru două salturi consecutive, mi-au mai promis o ciocolată; nu mi-au ieșit și am luat bătaie. Aveam o prietenă. Lili din Anina. După antrenament am ieșit afară, în curte, într-un colț și ne-am jurat că niciodată, în viața noastră, n-o să mai facem vreun lucru pentru care să primim ciocolată. Sau cum să uit că, de foame, mi-am băut cerneala din călimară și mi-am mâncat pasta de dinți? Sunt multe. Și urâte. Întâmplări care te bântuie, deși au trecut 20 de ani și pare că acum, ca adult, ai puterea să te lupți cu cei care le fac rău altor oameni. Cum să uit de anii de după, de când ai mei au primit scrisoarea mea, în care îi amenințam că mă sinucid dacă nu mă iau acasă? Cât trebuie să sufere un copil dacă, la 8-9 ani, spune că preferă să se omoare decât să mai rămână într-un loc? Chiar am fost toate nebune? Cum să uit de anii de după, cei în care mi s-a tot reproșat că nu am fost în stare să mă sacrific, să suport, să fac în așa fel încât să devin campioană? Anii ăia în care mi se zicea: Uite, puteai să fii tu acolo, acum, la Jocuri. Dar nu, tu nu ești bună de nimic! Vinovăția, greața, teroarea…Toate astea m-au făcut să nu mă mai uit, vreodată, la vreun concurs de gimnastică și nici să nu mor de extaz cu fetele noastre de aur; fiindcă știu ce se ascunde în spate: cât sacrificiu, ce dureri, lacrimi ascunse, vorbe nespuse sau vorbe frumoase spuse doar în fața camerelor de filmat, mândrie mimată doar la suprafață. Ele, campioanele, au fost mult mai tari decât mine. Ele au rezistat până la capăt. Eu nu. Nu a fost de mine”