Pariu pe o bârnă
Campioana olimpică la sol Sandra Izbașa (19 ani) a fost marea
surpriză a InterÂÂnaționalelor României, comÂÂÂÂÂÂÂpetiție ce a
avut loc weekendul trecut, la București. În vârtejul
incertitudinilor privind viitorul ei în gimnastică și al
scepticismului celor care nu îi mai dau vreo șansă, Sandra a urcat
pe bârnă, oficial, după șapte luni.
Aflată încă în recuperare după accidentarea gravă din timpul
unui antrenament premergător Naționalelor de la Buzău, de anul
trecut, când și-a rupt tendonul lui Ahile de la piciorul drept,
Sandra a revenit în competiție, cu un exercițiu sigur, „începutul
reapucării de gimnastică”, cum îi place ei să spună. O perioadă de
șapte luni pe care campioana olimpică de la Beijing a creionat-o
pentru ProSport, ca pe cei șapte pași care i-au purtat drumul
înapoi spre sala de la Deva.
Primul pas: refuz
total. „După accidentare stăteam în pat, mă
chinuiam rău, mama mă ajuta cu totul. A fost o perioadă grea,
refuzam până și mâncarea. Stângace fiind, faptul că trebuia să mă
ajut de mâna dreaptă era o tragedie pentru mine. A fost cea mai
dură lecție de viață pe care am primit-o. De la a avea totul, la a
pierde totul”.
Pasul doi: lupta cu
infecția. „Am început să pășesc ușor, cu ajutorul
acelei cizme speciale. Am trecut însă printr-o infecție, apărută pe
când făceam bicicletă, din cauza frecării cizmei de operație. M-am
luptat trei luni cu ea, dar mi-a lăsat un semn urât pe picior.
Cizma se freca de operație și mi-a fost teamă că, dacă nu va trece,
va trebui să merg iar să mă desfacă și să o iau de la capăt cu
totul”.
Primii trei pași:
alergare ușoară. „Lucrurile au început să se așeze.
Am început să simt tocurile pe picior, să am o stabilitate. Am
pornit cu alergări ușoare, deși nu era termenul, însă în tot acest
timp am pus mult accent pe recuperare”.
Pasul patru:
momentul sincerității. „Am luat legătura cu domnul
Forminte pentru a veni la Deva ca să mă reapuc de gimnastică, să
aflu dacă mai pot fi cum eram înainte. Foarte multe emoții și
gânduri amestecate, o conștientizare dureroasă a limitării tale,
poate momentul cel mai greu, în care ești tu, față în față cu tine
și trebuie să fii sincer”.
Pasul cinci:
povestea continuă. „Am reluat ușor antrenamentele,
încet-încet îmi reveneam, recuperarea mergea foarte bine. Îmi era
dor de anumite elemente, de legări, de starea aceea specială pe
care ți-o dă un exercițiu bine făcut”.
Pasul șase: vremea
care doare. „Am început pregătirea la sol, sărituri
și bârnă, însă au apărut probleme de fiecare dată când vremea se
schimba, dureri puternice în tot piciorul. Singura bucurie a fost
că am reușit să lucrez într-un ritm constant, fără pauze mari”.
Un nou
început. „Antrenorii și federația au decis să vin
la Internaționale cu o demonstrație. Mi-am dorit mult să arăt
publicului, celor ce m-au susținut, mie însămi că poate fi un nou
început. Sunt conștientă că sunt departe de ce trebuie să prezint
la Europene, dar e doar începutul. Nu am făcut toate elementele
pentru că doream să fie ceva sigur, fără ratare, și știam că
emoțiile vor fi puternice”.
„Am ales să revin la bârnă pentru că m-am recuperat cel
mai repede aici și pentru că a fost aparatul care mi-a adus cele
mai multe satisfacții„, Sandra Izbașa, gimnastă