În urmă cu aproape o lună, Ana Porgras cucerea lumea gimnasticii mondiale. Frumusețe, grație, un talent înnăscut erau câteva dintre cuvintele care descriau prezența ei în capitala Marii Britanii. Totul completat cu o medalie de bronz la paralele și cu prezența în alte trei finale mondiale. Londra e doar istorie acum, însă va rămâne un reper promițător al viitoarei cariere.
O zi de noiembrie, colorată în obișnuitele nuanțe ale toamnei. De pe agitatul DN 1, virăm spre o șosea strâmtă vegheată de Complexul Sydney 2000, iar temperatura neobișnuit de ridicată de afară are menirea parcă să ne introducă în cazanul în fierbere din interior. Pentru că în sala cochetă de la Izvorani, atmosfera e încinsă, iar antrenamentul își urmează cursul natural. Aparatele trepidează la fiecare aterizare, dezvăluind parcă ritmul susținut al pregătirii și determinarea celei care își creionează elementele. Tabloul e compus din multă concentrare, din fețe înroșite de efort, iar din când în când câte o fată își prinde șuvițele rebele care au scăpat din agrafe. Însă totul e realizat într-o mișcare continuă. La bârnă, o mână de om repetă conștiincios. O dată și încă o dată. „E bine, Ana. Nu forța. Bărbia ridicată, controlează mai bine!”, o domolește antrenoarea Liliana Cosma.
Accidentare la coaste și la picior Micuța zâmbește trist și ochii îi înoată în lacrimi. Bandajul alb (foto sus), care se vede ieșind de sub costumul colorat și care îi acoperă tot umărul drept, spune totul. O amintire urâtă, din urmă cu vreo trei săptămâni, din timpul unui antrenament, la Deva, când a ratat un element la bârnă, iar în cădere s-a lovit la picior și la coaste. „Mi-a fost teamă că ar fi putut fi mult mai grav, că ar fi urmat o altă perioadă de pauză. Rezultatul investigațiilor medicale, care au arătat că nu e fisură, a fost o ușurare”, spune, șoptit, Ana. A fost la un pas de a se prăbuși încă o dată în coșmarul accidentării, pe care l-a trăit aproape un an, înainte de operația la genunchiul stâng. „Mă mai doare, dar fașa ține strâns, și câteva zile nu am lucrat deloc. A fost cumplit. Nu pot sta departe de aparate”, mărturisește ea. Pentru a nu forța, Ana se pregătește în ultima vreme doar la bârnă și paralele, aparate la care va evolua și în ultimele trei concursuri ale anului. Maturitatea de după Londra
La cei 16 ani pe care îi va împlini luna viitoare, Ana afișează o maturitate ce contrastează frapant cu chipul ei inocent, de copil. Știe perfect ce vrea, care îi sunt prioritățile, unde se află acum și, mai ales, că a prins un capăt al visului țesut în mii de ore de antrenament, la debutul ei la senioare, la Mondialele de la Londra: „M-am întors de acolo cu mai multă experiență, cu gândul că absolut totul este posibil, că mai multă muncă înseamnă mai multe medalii. Mă simt mai matură, mai responsabilă de felul în care mă pregătesc”. Idei reflectate în îndârjirea cu care își deapănă povestea de viață ignorând durerea și strângând din dinți. O ambiție care o va purta peste câteva zile la etapa de Cupă Mondială de la Stuttgart, un loc unde grația și talentul ei vor impresiona din nou.
Bârna, eterna provocare După ce, în finalele la Mondiale, bârna a trădat-o de două ori, iar acum aproape că a trimis-o în pauză forțată, „puntea suspinelor” continuă să fie aparatul ei preferat. Mai mult, după tot ce s-a întâmplat, a devenit și mai îndârjită: „Îmi place la fel de mult bârna. Am ratat din cauza mea, a emoțiilor și a neatenției. Pe viitor o voi stăpâni mai bine, este o provocare peste care, cu multă muncă, voi trece. Nu mi-e teamă de aceste ratări, dimpotrivă, m-au ambiționat mai mult”. Aproape de finalul anului, gândurile îi zboară spre 2010, când Mondialele și Europenele se vor organiza pe echipe. Un nou vis, o nouă țintă, de această dată împărțită la patru:”La anul este importantă echipa, nu eu. Trebuie să îmi fac treaba în echipă, să îmi ajut colegele. Dorințele mele pentru 2010 se leagă de medaliile cu echipa, și apoi de mine, numai să fim sănătoase”.
Desenul, evadarea din cotidian Extrem de modestă, Ana vorbește puțin despre ea și tot ce spune gravitează în jurul gimnasticii. Orice discuție revine la aceeași temă, visul ei de a urca pe podium, de a fi cea mai bună: „E și normal, ceea ce fac e viața mea, îmi place să vorbesc despre asta. Mă bucur că am ajuns aici și că pot lupta pentru ceea ce-mi doresc”. Când nu „desenează” elementele pe bârnă și sol, în antrenamente, Ana folosește creionul și coala de hârtie pentru a suprinde frânturi de imagini. „Peisaje, animale, locuri, oameni totul înseamnă ceva și îmi place să prind pe hârtie. Mă relaxează foarte mult și într-un fel port cu mine totul”, răsare un zâmbet timid din spatele ochilor verzi-albaștri.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER