PUNTEA** SUSPINELOR

În urmă cu aproape o lună, Ana Porgras cucerea lumea gimnasticii
mondiale. Frumusețe, grație, un talent înnăscut erau câteva dintre
cuvintele care descriau prezența ei în capitala Marii Britanii.
Totul completat cu o medalie de bronz la paralele și cu prezența în
alte trei finale mondiale. Londra e doar istorie acum, însă va
rămâne un reper promițător al viitoarei cariere.

O zi de noiembrie, colorată în obișnuitele nuanțe ale toamnei. De
pe agitatul DN 1, virăm spre o șosea strâmtă vegheată de Complexul
Sydney 2000, iar temperatura neobișnuit de ridicată de afară are
menirea parcă să ne introducă în cazanul în fierbere din interior.
Pentru că în sala cochetă de la Izvorani, atmosfera e încinsă, iar
antrenamentul își urmează cursul natural. Aparatele trepidează la
fiecare aterizare, dezvăluind parcă ritmul susținut al pregătirii
și determinarea celei care își creionează elementele. Tabloul e
compus din multă concentrare, din fețe înroșite de efort, iar din
când în când câte o fată își prinde șuvițele rebele care au scăpat
din agrafe. Însă totul e realizat într-o mișcare continuă. La
bârnă, o mână de om repetă conștiincios. O dată și încă o dată. „E
bine, Ana. Nu forța. Bărbia ridicată, controlează mai bine!”, o
domolește antrenoarea Liliana Cosma.

Accidentare la coaste și la
picior
Micuța zâmbește trist și ochii îi înoată în lacrimi. Bandajul alb
(foto sus), care se vede ieșind de sub costumul
colorat și care îi acoperă tot umărul drept, spune totul. O
amintire urâtă, din urmă cu vreo trei săptămâni, din timpul unui
antrenament, la Deva, când a ratat un element la bârnă, iar în
cădere s-a lovit la picior și la coaste. „Mi-a fost teamă că ar fi
putut fi mult mai grav, că ar fi urmat o altă perioadă de pauză.
Rezultatul investigațiilor medicale, care au arătat că nu e fisură,
a fost o ușurare”, spune, șoptit, Ana. A fost la un pas de a se
prăbuși încă o dată în coșmarul accidentării, pe care l-a trăit
aproape un an, înainte de operația la genunchiul stâng. „Mă mai
doare, dar fașa ține strâns, și câteva zile nu am lucrat deloc. A
fost cumplit. Nu pot sta departe de aparate”, mărturisește ea.
Pentru a nu forța, Ana se pregătește în ultima vreme doar la bârnă
și paralele, aparate la care va evolua și în ultimele trei
concursuri ale anului.

Maturitatea de după Londra

La cei 16 ani pe care îi va împlini luna viitoare, Ana afișează o
maturitate ce contrastează frapant cu chipul ei inocent, de copil.
Știe perfect ce vrea, care îi sunt prioritățile, unde se află acum
și, mai ales, că a prins un capăt al visului țesut în mii de ore de
antrenament, la debutul ei la senioare, la Mondialele de la Londra:
„M-am întors de acolo cu mai multă experiență, cu gândul că absolut
totul este posibil, că mai multă muncă înseamnă mai multe medalii.
Mă simt mai matură, mai responsabilă de felul în care mă
pregătesc”. Idei reflectate în îndârjirea cu care își deapănă
povestea de viață ignorând durerea și strângând din dinți. O
ambiție care o va purta peste câteva zile la etapa de Cupă Mondială
de la Stuttgart, un loc unde grația și talentul ei vor impresiona
din nou.

Bârna, eterna provocare
După ce, în finalele la Mondiale, bârna a trădat-o de două ori, iar
acum aproape că a trimis-o în pauză forțată, „puntea suspinelor”
continuă să fie aparatul ei preferat. Mai mult, după tot ce s-a
întâmplat, a devenit și mai îndârjită: „Îmi place la fel de mult
bârna. Am ratat din cauza mea, a emoțiilor și a neatenției. Pe
viitor o voi stăpâni mai bine, este o provocare peste care, cu
multă muncă, voi trece. Nu mi-e teamă de aceste ratări, dimpotrivă,
m-au ambiționat mai mult”. Aproape de finalul anului, gândurile îi
zboară spre 2010, când Mondialele și Europenele se vor organiza pe
echipe. Un nou vis, o nouă țintă, de această dată împărțită la
patru:”La anul este importantă echipa, nu eu. Trebuie să îmi fac
treaba în echipă, să îmi ajut colegele. Dorințele mele pentru 2010
se leagă de medaliile cu echipa, și apoi de mine, numai să fim
sănătoase”.

Desenul, evadarea din
cotidian
Extrem de modestă, Ana vorbește puțin despre ea și tot ce spune
gravitează în jurul gimnasticii. Orice discuție revine la aceeași
temă, visul ei de a urca pe podium, de a fi cea mai bună: „E și
normal, ceea ce fac e viața mea, îmi place să vorbesc despre asta.
Mă bucur că am ajuns aici și că pot lupta pentru ceea ce-mi
doresc”. Când nu „desenează” elementele pe bârnă și sol, în
antrenamente, Ana folosește creionul și coala de hârtie pentru a
suprinde frânturi de imagini. „Peisaje, animale, locuri, oameni
totul înseamnă ceva și îmi place să prind pe hârtie. Mă relaxează
foarte mult și într-un fel port cu mine totul”, răsare un zâmbet
timid din spatele ochilor verzi-albaștri.