Trista poveste a veselei gimnaste!** Cerasela, trădată de genunchi SUPER GALERIE FOTO

Imediat după ce a împlinit 18 ani, Cerasela Pătrașcu a renunțat
la gimnastică și a rămas la Deva pentru a-și termina liceul.
Povestea Ceraselei nu este despre aur, despre medaliile și
podiumurile adunate de-a lungul celor 11 ani și 8 luni cât a făcut
gimnastică, ci este o poveste despre un vis frânt, despre lupta
unei gimnaste talentate de a reveni la vârf după o accidentare
gravă, de a câștiga, după doi ani, lupta cu ea însăși și apoi de a
pune punctul final. O retragere pe care puțini au înțeles-o, cu
atât mai mult cu cât ea a ajutat echipa la Mondialele din 2010 la
trei aparate: bârnă, sărituri și paralele.

La primele ore ale dimineții, orașul Deva se pierde sub ceața
groasă care se întinde până departe în zare. Primele raze timide
ale soarelui de ianuarie dezgolesc, din loc în loc, acoperișuri de
țiglă roșie care se aliniază cuminți, mângâiate de fumurile subțiri
ce ies din hornuri. De aici, de sus, de la vechea Cetate, totul
pare mai mic și mai ordonat, de parcă fiecare lucru și-a găsit
perfect rostul într-o lume abia trezită, într-o zi de duminică.
„Acolo este căminul nostru cu sala de gimnastică, unde se
vede turla aceea e centrul și cam asta e tot ce putem vedea
acum”, își ia în serios rolul de gazdă Cerasela
Pătrașcu.

„M-am
născut talent și am murit speranță”
Stă pe un zid al Cetății și privește concentrată undeva, jos, la
baza dealului. „Nu prea urcam aici, noi aveam mai multă
treabă cu scările de jos, dinspre Cetate, ce le mai urcam și
coboram…”, se amuză ea. „Nu îți pare rău că ai
renunțat la gimnastică? Încă mai puteai…”, tatonăm
terenul. „Nu, nicio clipă. Au fost multe probleme de
sănătate, am decis că a fost de ajuns. În plus, vreau să mai fac și
altceva”, ne lămurește. Cerasela Pătrașcu a fost
considerată una dintre cele mai talentate gimnaste ale generației
ei. O specialistă a paralelelor, cu o flexibilitate extraordinară,
micuța născută la Balș aduna speranțele tuturor. „Doream să
fiu cunoscută, să cânte imnul pentru mine, să fiu cea mai bună.
Mi-aș fi dorit și pentru mine să fac mai mult. Toată lumea spunea:
«Poți, poți!» Dar dacă am putut, de ce nu am reușit? M-am născut
talent și am murit speranță”, ne predă sec o lecție de
realitate. Dincolo de cuvinte se ghicește amărăciunea, în timp ce
ochii mari, căprui, se umplu de lacrimi.

O viață
frumoasă de copil
Mii de ore de antrenament, speranțe și visuri, toate spulberate
într-o singură clipă. O aterizare greșită la paralele, la
Europenele de la Clermont Ferrand, și ambii genunchi făcuți praf. O
cumpănă decisivă pentru fetița care se visa să fie o nouă Nadia.
„5 aprilie 2008, ora 17:00. Momentul în care s-a rupt totul
pentru mine, singura dezamăgire pe care am trăit-o în gimnastică.
Atunci s-a pus un lacăt a cărui cheie nu am mai găsit-o niciodată,
pentru că am cedat și psihic. Dorințe, visuri, totul s-a dus,
ajunsesem să am coșmaruri cu acel moment”, explică,
gânditoare, în timp ce își trece mâna peste zidul rece al fostei
cetăți. Un gest inconștient parcă, purtat cu sine din sala de
antrenament, când, cu o mișcare la fel de ușoară, își făcea semnele
pe bârna de numai 10 cm. „Nu sunt mulțumită cu ce am
realizat în gimnastică, puteam face mai mult. Visul meu era o
medalie la paralele și să ajung la Jocurile Olimpice. Nu am însă
niciun regret că părinții m-au dat la gimnastică. Nu-mi lipsește
nimic, am avut cea mai frumoasă viață pe care un copil o poate
avea”, spune ea.

„Măcar să
fac ceva pentru alții”

Doi ani de la acea accidentare s-a luptat cu sine, cu problemele de
greutate, doi ani a strâns din dinți la fiecare antrenament și a
revenit anul trecut, la Mondiale, unde a ajutat echipa la paralele,
bârnă și sărituri. Nimic însă nu a mai fost ca înainte:
„Ultimii doi ani au fost de coșmar, pentru că au fost plini
de accidentări și eșecuri. Ajunsesem să mă întreb de ce mi se
întâmplă numai mie. Scăpam de una, dădeam peste alta”.
Cerasela vorbește detașat despre ceea ce numește „trecutul ei”, iar
orice revenire în prezent îi aduce în glas o bucurie pe care o
stăpânește cu greu. „De acum încolo tot la gimnastică o să
mă gândesc, am făcut atâția ani, merg mai departe. Vreau să fiu
antrenoare. Dacă pentru mine nu am putut, măcar să fac pentru alții
ceva”, zâmbește ea. Cerasela dă o mână de ajutor unei
grupe de 13,14 și 15 ani, dar și uneia de clasa a doua, ajutându-i
pe micuți să execute corect mișcările indicate de antrenori.
„Cum e Cera profă?!”. „Prea bună!”, râdea
ea.

Sacrificiile au
meritat

Viața ei de acum nu se deosebește prea mult de cea de dinainte. Stă
tot la Deva, în același cămin, intră zilnic în sala care s-a
pregătit aproape 10 ani: „Toți spuneau că lumea de afară e
ca o junglă, dar nu mi se pare chiar așa, trebuie să lași loc de
bună ziua peste tot. Nu este viața roz de la lot, unde credeai că
totul ți se cuvine, era destul numai să îți dorești ceva, dar te
poți descurca și aici”. Visurile însă s-au schimbat. La
fel și gândirea. „Acum, când am renunțat la gimnastică și
văd lucrurile din exterior, spun că au meritat toate miile de ore
de antrenament, însă pe când eram la lot ziceam că nu merită, că e
prea multă muncă. Nu am nicio părere de rău, pentru că gimnastica
m-a făcut ceea ce sunt azi”, explică ea. O împăcare cu
sine și continuarea unui vis, care va fi trăit prin alții. Prin
propriii ei elevi. Jos, la poalele dealului, Deva s-a trezit la
viață. Ceața s-a ridicat și Cerasela ne indică, rând pe rând,
clădiri și străzi. Ca o profesoară.

Cerasela vorbește
deschis despre succes și eșec, despre gimnastica trăită printr-un
pumn de medalii și despre lecția de maturitate pe care viața i-a
predat-o.

Nu e frustrant să nu ai nicio medalie individuală?
Nu, pentru că mi-am dat seama în timp că eram un om de echipă. Avem
un aparat, chiar două bune, și era destul de greu să ai medalie la
individual.

Simți asta ca un eșec?
Am luat-o ca pe o realitate. Atât am putut, atât am făcut. Lumea
spune că nu trebuie să te mulțumești cu puțin, dar atât a fost să
fie.

Ai vreun regret în ceea ce privește
gimnastica?
Că am încercat să țin aterizarea în picioare la Europene. La
antrenamente nu îmi ieșea nicicum, și am încercat să o fac bine în
concurs, să ajut echipa și să câștigăm.

Atunci nu ai vrut să urci pe podium…
Mă simțeam vinovată că nu am putut să ajut echipa, nu am putut să
fac mai mult. Dacă nu ratam, era și mai bine, aveam a doua notă în
calificări la paralele, deci intram în finală.

De ce a fost atât de importantă echipa?
Pentru că nu aveam șansa la o medalie individuală și mă bazam pe
echipă. Eram conștientă că pentru echipă puteam face mai mult decât
pentru mine.

Cum ai caracteriza cariera ta în gimnastică în trei
cuvinte?
Dezamăgire, satisfacție, apreciere.

Ce ai învățat de când ai renunțat la gimnastică?
Să fiu mai realistă, mai atentă cu cei din jur. Cred că m-am
maturizat destul de mult de când m-am lăsat.

2
medalii a cucerit Cerasela Pătrașcu la senioare:
aur la CE 2008 cu echipa și bronz la CM 2007 tot cu echipa

În comuna
Ștefănești (jud. Vâlcea), sala de sport din localitate va purta,
din primăvară, numele Ceraselei Pătrașcu

„Mă
doare îndepărtarea de tatăl meu”

Cerasela mărturisește că își iubește părinții și sora, dar că
niciodată nu le-a arătat asta
În toate clipele grele, Cerasela a găsit sprijin în familie, dar și
în antrenorii cu care a lucrat. De altfel, miniona brunetă
recunoaște că părinții și sora mai mare sunt cel mai important
lucru pentru ea, „motorul” care a împins-o întotdeauna înainte.
„Îi iubesc enorm, dar nu le-am arătat niciodată lucrul
acesta. Mă bucur că am o familie care mă înțelege și mă lasă să fac
ce doresc, să iau propriile decizii, și că mă susține”,
explică ea.

Tace brusc. Ochii i se umplu de lacrimi și câteva minute parcă își
caută cuvintele. „În ultimii doi ani m-am îndepărtat de
tata, care e plecat la muncă în Italia. Aș vrea să îi cer iertare,
pentru că mă iubește mai mult decât orice și eu nu am apreciat
acest lucru. Îmi doresc din tot sufletul să fie cum era
înainte”, oftează ea.