50 de ani de la al doilea titlu mondial obținut de naționala masculină de handbal: „Ne țâțâiau chiloții pe noi când ne cânta imnul”. Așa se trăia un meci în ’64

• În 1964, România învingea la Praga cu 25-22 naționala Suediei
• Adevărata finală s-a jucat însă în semifinale, în fața echipei țării gazdă
• Pe 16 aprilie, Cristian Gațu, fostul președinte al FRH, îi va aduce la București pe toți cei 27 de campioni mondiali

15 martie reprezintă o zi de legendă pentru sportul românesc. În urmă cu  50 de ani, naționala de handbal masculin a României câștiga la Praga al doilea titlu mondial (n.r. handbal în 7). Un trofeu care a venit oarecum surprinzător, chiar dacă tricolorii erau campioni mondiali en-titre. Turneul final din ’64 era făcut special pentru Cehoslovacia, care urmărea o revanșă după ce a pierdut titlul în ’61, în urma unor prelungiri cu România.

Reprezentativa masculină a plecat în Cehoslovacia la capătul unui cantonament interminabil, de câteva luni, în care Ioan Kunst Ghermănescu, cel care îi luase locul lui Oprea Vlase pe banca tehnică, impusese un regim spartan de pregătire. „Nu mișca unul la pregătire. Toți băieții s-au mobilizat exemplar, iar disciplina a fost de fier”, ne-a relatat Cezar Nica, unul dintre mezinii echipei din ’64. Pentru Mondialul respectiv au fost convocați nu mai puțin de 13 jucători de la cele două mari puteri ale momentului, Steaua și Dinamo. „Intrușii” se numeau Vigil Tale (portar, Știința București) și Ion Popescu (extremă stânga, Teleajăn Ploiești).

Echipa campioană mondială în 1964

Șase jucători din echipa respectivă nu se mai află în viață: Costache I, Hnat, Bulgaru, Bogolea, Tale și Redl (ultimii trei au fost portari)

Mondialul din Cehoslovacia s-a jucat cu 16 echipe la start, împărțite în patru grupe. România fusese repartizată cu URSS, Japonia și Norvegia, primele două naționale din fiecare grupă calificându-se pentru faza grupelor principale. Într-o oarecare măsură, sistemul a fost păstrat și azi la anumite turnee finale, în principal Campionate Europene. Chiar din debut, tricolorii și-au făcut o intrare perfectă, învingând cu 16-14 în fața Uniunii Sovietice, una dintre cele mai puternice reprezentative ale lumii și în acea perioadă. Partida s-a jucat pe un patinoar din Pardubice, în fața a peste 8.000 de spectatori, iar România a reușit să se impună după ce la pauză a fost condusă cu 8-7. După această partidă, pentru Ivănescu & Co au urmat două partide mai accesibile cu Norvegia și Japonia, câștigate la pas cu 18-10 și 36-12, motiv pentru care tricolorii s-au calificat pentru grupa semifinală cu două puncte.

Cehoslovacii i-au așteptat pe români cu tablouri de campioni deja afișate pe pereți

În faza următoare, România și URSS s-au împerecheat cu Danemarca și Cehoslovacia. Un singur meci conta însă cu adevărat în această bătălie în patru: România – Cehoslovacia. Presa vremii susținea că această dispută era de altfel și marea finală a competiției, chiar dacă reprezentativele au fost obligate prin tragere la sorți să se întâlnească mai devreme. Aceeași concluzie au tras-o și eroii reprezentativei României: „Toată lumea era convinsă că Cehoslovacia va câștiga titlul mondial. Nici nu s-au așteptat să piardă în fața noastră, drept dovadă că ne-au primit la meci cu tablourile pe pereți ale jucătorilor cehoslovaci. Acest lucru ne-a cam râcâit, în plus auzisem că mai au ca premiu și câte o Skoda dacă ne elimină și câștigă titlul. Meciul a fost cu adevărat fantastic, disputat în fața a 18.000 de spectatori. Mișu Redl a prins o zi nemaipomenită în poartă, iar Moser a înscris gol după gol. În urma unei evoluții la superlativ, am condus cu 16-11. Împinși de la spate de fani, cehii au venit tare pe final, la 16-15, însă apărarea a funcționat ca la carte. Pe atunci, jocurile nu erau așa dure. Erau tari, dar nu depășeau anumite limite, acum este măcel, este un fel de rugby”, ne-a relatat Cezar Nica.

O armată de fani la Aeroportul Băneasa

Așadar, România dădea lovitura și la Praga și se califica în a doua finală consecutivă de CM. mondială. Pentru tricolori urma un meci cu Suedia. „Nici nordicii nu erau de neglijat, aveau tradiție, dar parcă nu se comparau cu Cehoslovacia. Finala parcă a fost mai accesibilă, s-au și marcat mai multe goluri. Până la urmă ne-am impus cu 25-22. Nimeni nu se aștepta să câștigăm din nou. Dacă în 1961 s-a spus că România a câștigat norocos, după acest al doilea succes deja eram priviți altfel.  Dominația handbalului românesc începuse cu adevărat. Și la Stockholm, în 1967, trebuia să câștigăm, însă în semifinala cu Cehoslovacia am ratat nu mai puțin de patru aruncări de la 7 metri”, a povestit Nica.

În urma succesului de la Praga, naționala României a revenit acasă cu avionul și a fost așteptată pe Aeroportul Băneasa de peste 3.000 de fani.

Hans Moser a fost golgheterul turneului final, cu 33 de goluri, echipa fiind condusă din postura de căpitan de Virgil Hnat.

Cezar Nica, fost și selecționer al naționalei masculine, a făcut și o scurtă descriere a generației din ’64 și a armelorjl „armele” cu ajutorul cărora România a intrat în posesia celui de-al doilea titlu mondial: „Înainte de toate, toți băieții au fost oameni, adevărați bărbați. Ne-am respectat între noi, nu a existat vreodată vreo înjurătură pe teren, așa cum se mai aude în ziua de azi. Spre exemplu, Mișu Redl ridica mâna sus când lua un gol, în semn că își asuma vina. De fapt, noi – apărarea – eram de vină, însă el nu ne-a reproșat niciodată că nu am stat bine în defensivă. Titlul a fost obținut cu dăruire, disciplină și mobilizare. Când ne cânta imnul, ne țâțâiau chiloții pe noi”.

Pentru ca acest jubileu să nu treacă neobservat, Cristian Gațu, fostul președinte al FRH, a programat pe 16 aprilie o festivitate pentru echipa din 1964, dar și pentru ceilalți campioni mondiali care mai sunt în viață. „27 de campioni mondiali mai are România în viață și m-am gândit să-i adun pe toți la București”, ne-a declarat Cristian Gațu.

Handbalul de atunci, cum e Halep acum!

La titlul din ’64, fostul președinte al FRH avea doar 19 ani și a trăit intens din fața televizorului  meciurile respective. „Pe atunci jucam la Știința București. Urmăream cu sufletul la gură tot ce se întâmpla la Praga și îmi doream să ajung și eu la fel ca respectivii jucători. După câteva luni de la acel titlu îmi făceam și eu debutul la echipa națională. Așa cum toată lumea vorbește azi numai de Halep, așa era cu handbalul pe atunci. Acele titluri din anii ’60 au creat o mare emulație în jurul handbalului și pe cale de consecință au venit încă două succese majore, în 1970 și 1974, dar și multe alte medalii și trofee în toate competițiile”, a concluzionat Gațu.