ANALIZĂ‚ | Loteria națională în handbalul masculin: promisiuni neonorate, selecție contestată. De ce suntem departe de ceea ce se joacă la Europeanul din Polonia

Campionatul European de handbal masculin a intrat în ultima săptămână de competiție, dar nu putem să nu remarcăm deja faptul că în Polonia se joacă un handbal dintr-o altă galaxie comparativ cu ce se vede de regulă prin România, față de ce „partitură” a prezentat naționala tricoloră în ultimele campanii de calificare. În timp ce oficiali, jucători, suporteri, ziariști trăiesc cu regretele unei noi calificări ratate, națiunile majore, cele care dictează ritmul în handbalul masculin, au timp și de calcule, se gândesc la Jocurile Olimpice, trăiesc practic prin și pentru handbal de cea mai bună calitate. 

• Prin ce se diferențiază România de majoritatea naționalelor care sunt prezente la Campionatul European? ProSport a încercat să identifice câteva aspecte.

Fără a merge prea în urmă cu analiza (cei care au eșuat de-a lungul timpului au și plătit cu „posturile”), am luat ca reper faptele consemnate în ultimii 2 ani în handbalul românesc, având în „oglindă” și tot ce s-a întâmplat în handbalul feminin. 

Cu cine a jucat România (naționala masculină) și ce a jucat? În ultimele preliminarii pentru accederea la CM 2017, România s-a ridicat în puține rânduri la un nivel optim, chiar dacă unii au susținut că jocul s-a mai îmbunătățit în raport cu ce a fost în urmă cu 2-3 ani. Dar… trupa lui Aihan Omer s-a chinuit în două meciuri cu Italia (a nu se uita cum a fost meciul tur cu „squadra azzura”), a scăpat de o bătaie zdravănă în Austria, la Viena, iar în meciul în care ar fi trebuit să-și ia revanșa nu a știut să gestioneze un avantaj pentru care a tras din greu vreo 50 de minute și a beneficiat de câțiva factori, cum ar fi și accidentarea lui Santos.

România nu a avut o prestație „cursivă”, a alternat momentele bune cu cele mai puțin bune chiar și în compania unor adversari precum Italia și Finlanda. Cel mai important aspect, care poate fi o explicație pentru „zona întunecată” în care naționala masculină continuă să se afle pe plan mondial, este faptul că România nu a reușit, la nicio partidă, să adune cea mai bună echipă. Și nu din cauza accidentărilor…

Handbalul românesc are și valori la nivel mondial, din moment ce campioana României (Minaur) adună victorii în Liga Campionilor și cu jucători români în componență, HCM Constanța a ajuns în ultimii ani un brand în Europa, după ce s-a calificat inclusiv într-un Final 4 al Cupei EHF cu mulți jucători români în componență, Dinamo și CSM București au ajuns în grupele Cupei EHF, după jocuri cu adversari din Slovenia, Spania, Austria, cu destui jucători români în componență, mai mulți handbaliști potențiali tricolori au început să fie „ceruți” în număr tot mai mare în campionatele Germaniei și Franței, cele mai puternice din Europa. Și atunci, de ce România nu reușește să ridice capul și la nivel de naționale. Să trimitem o „pasă” la Campionatul European, pentru a urmări ce au, de fapt, naționalele prezente în Polonia…

Franța, Spania, Danemarca, Croația și alte națiuni de „teapa” lor reușesc să se impună și să dicteze ritmul în handbalul mondial pentru că au în spate … o viziune. Un sistem în care cuvântul de ordine este respectul. Niște reguli bine stabilite la care jucătorii se supun. Cele mai bune echipe posibile la dispoziție. Greu se pot da niște exemple de handbaliști care nu vin la echipele naționale din alte motive decât cele legate de accidentări. Peste tot mai sunt și probleme, mai apar probabil și „fricțiuni”, dar după cum arată compoziția echipelor de la Euro acestea se rezolvă! 

Ba mai mult, naționale precum Croația și Germania nu au avut nicio reținere să renunțe la jucători importanți, dar trecuți de o anumită vârstă, dacă au simțit că nu mai aduc rezultate. Croația a renunțat la Igor Vori (!), Germania este pe val pentru că a îndrăznit să întinerească mult echipa, iar din naționala „protejată”, adusă la turnee finale prin diverse artificii (aici este în cazul IHF) a devenit una din cele care poate „redesenează” handbalul modern. Cu un selecționer islandez, Dagur Sigurdsson, care ia decizii „reci”, fără a ține cont de sentimente.

Doar la naționala feminină s-a pus selecționer fără apartenență de club. Dacă în cazul naționalei masculine continuăm să „ne plângem”, să ne lamentăm, în schimb, reprezentativa feminină ține steagul sus, iar în această perioadă fetele își încasează răsplata, pe bună dreptate, după medalia de bronz, așa cum s-a întâmplat în ultimul weekend, când fetele au fost inivitate la o recepție de unul din sponsorii FRH. De ce fetele da și băieții nu?

O explicație poate fi faptul că între cele două sectoare este de ceva timp o mai mare prăpastie, iar diferența nu putea fi recuperată într-un timp atât de scurt. Problema este însă că prăpastia s-a mărit din nou, fetele au reușit să se ridice din nou la înălțime, băieții au rămas în continuare pierduți pe undeva în spațiul lumii a treia. Iar în ultimii 2 ani, viziunea, strategia în cazuri celor două reprezentative a fost diferită. Practic nu s-a gândit cu aceeași unitate de măsură.

Alexandru Dedu, președintele FRH, a anunțat în campania electorală de acum 2 ani faptul că vrea să numească la loturile naționale selecționeri independenți, fără contract cu cluburile. Dar s-a ținut de promisiune, cel puțin până acum, doar în cazul fetelor. Dedu & echipa pe care o are alături l-a adus pe Tomas Ryde, iar rezultatul după 9 luni de activitate a fost excepțional, medalie la Campionatul Mondial!

La masculin, președintele FRH l-a numit pe Aihan Omer, antrenor sub contract și cu Dunărea Călărași. Când s-a pornit la drum, s-a vehiculat ideea că Omer va rămâne la club până la sfârșitul seszonului 2014-2015, apoi va continua doar cu naționala. Timpul s-a scurs, discuțiile s-au uitat, selecționerul a rămas sub contract și cu Dunărea Călărași. Motive financiare, alte motive, mai puțin contează. Poate că, până la urmă, nu ar fi o tragedie ca un antrenor de club să conducă și echipa națională, numai dacă în discuție nu apare și modul cum s-a făcut selecția.

Dincolo de rezultate și de strategia numirii selecționerilor, în lumea handbalului s-au „aruncat” destule de vorbe în ultima perioadă. Ba că „x” a fost selecționat că este „copilul de suflet” (cazul Stavrositu care nu joacă nici la CSM București, dar e bun pentru echipa națională sau Laurențiu Toma, convocat după o jumătate de sezon în liga secundă), ba că „y” a fost convocat pentru că ar vrea să-l ia la Călărași, ba că Nicușor Negru, unul dintre cei mai prolifici jucători din Liga Națională și golgheterul CM de tineret din 2015, nu este chemat pentru faptul că antrenorul nu a putut trece peste faptul că jucătorul a plecat de la Reșița când antrena acolo, ba că Bogdan Criciotoiu nu mai este nici el la suflet după episodul „Italia 2015”, ba că tinerii nu au fost deloc promovați în ultimii 2 ani (Racoțea joacă meci de meci în Liga Campionilor, dar la națională dacă intră 3-5 minute pe meci), ba multe alte lucruri care se tot vehiculează.

Selecția la lot este contestată, chiar dacă în momentul de față nimeni nu se lansează oficial în acuze. Cluburile au înțeles că se poate face treabă și altfel, fără scandaluri, fără animozități, ceea ce este foarte bine, situație care trebuie remarcată, dar respectul trebuie să existe de toate părțile. Așa cum se întâmplă, probabil, în țările care dictează handbalul de azi. Poate de aici ar trebui să se plece la un nou drum și cu naționala masculină, în primul rând de la respectul pentru echipa națională. Apoi, de la un sistem și o viziune bine conturate, de la promisiuni onorate, de la lucruri normale și firești pentru un handbal sănătos, fără a se crea senzația că în spate ar exista și un interes. Când vorbim de echipa națională, interesul tuturor ar trebui să fie înalta performanță pe care România a fost în stare să o atingă și ar avea destule argumente pentru se reîntoarce în lumea bună. Dacă la fete se poate, de ce nu și la băieți

Știați că avem o pagină de Facebook dedicată handbalului?