Andru Nenciu, despre România – Ungaria. „Chiar dacă e ziua Paulei”
Când e ziua Paulei, aceeași placă obosită și zgâriată a fanilor unguri, „Țiganii, țiganii”, o face să zâmbească în colțul gurii. „Româniaaaa, Româniaaaa” o oțelește. Îi transmite nerv și optimism. Îi ridică nivelul de energie. Îi sporește viteza de deplasare din bară în bară. O face să interpreteze un refren motivațional mai hotărât ca o rockeriță blondă cu contur negru în jurul ochilor.
Când e ziua Paulei, nu se mai vede nici atacul bont al liniei de 9 metri din primele minute. Nici nu mai contează că defensiva pică la primul strănut al Suzanei Tomori. Un inter care în viața de zi cu zi se sărută flămând cu extrema Orsolya Verten. Și nici nu mai sesizăm că fetele scapă mingea din mână ca pe un cactus care nu acceptă mângăiere. E doar începutul. Dar fetele se vor conecta la tensiunea partidei. E Paula în poartă.
Și când e ziua Paulei, nici soțul său, fostul portar de fotbal, Marian Ungureanu, n-ar putea să-i marcheze nici cu o minge de tenis de masă. 64% procentaj după 17 minunte, unul fabulos și Tadici-Sadici Girls țin în joc de glezne mii de suflete. 8-10 la pauză și „E scris în stele”, vorba Evei Kiss (nu portarul Ungariei, solista din anii 80), ca jocul ofensiv să fie mai variat în partea a doua. Pentru că avem extreme valoroase, pivoți care iau prim-planul și linie de 9 metri inventivă. E Cristina Neagu! Și e Paula în poartă.
Și când e ziua Paulei, Szucsanszky are nevoie de trimitere la un control oftalmologic. Nici nu mai știe când intră mingea în poartă pentru că Paula și România domină fizic și psihic. Nu vom avea căderi. Știm să tratăm un asemenea meci la 14-13! Poate! Și pentru că e Paula în poartă.
Și chiar dacă e ziua Paulei și avansul României crește, nu ea e vinovată de tragica neîndemânare din ofensivă și de aruncările telefonate. De ineficiența extremelor și de lipsa unui repertoriu de șiretlicuri care să ne mențină avansul. De cartea care să le enerveze pe unguroaice! Să le facă să-și piardă luciditatea! Să simtă nevoia de inteligența Anitei Gorbicz!
Și chiar dacă e ziua Paulei nu ea e vinovată pentru că situația de două goluri avans și avantajul atacului nu e tratată fără cusur. De ce? E Campionat European! Avem cel mai bun selecționer și handbaliste alese pe sprânceană! Nu ea e vinovată de decalajul valoric din primul 14 și de lipsa unor indicații clare, concise și accesibile la time-out. De emiterea și recepționarea în doar 60 de secunde a mesajului eficient transformat în doar nouă secunde de fază dătătoare de un punct. De absența unei faze repetate de mii de ori la antrenament. O acțiune care ar putea să surprindă naționala maghiară și în nouă secunde.
Ne plac palpitațiile provocate de sportivii pe care-i iubim și ne hrănim cu tot ceea ce ține de marii campioni. Ne chinuim plăcut chiar și când le povestim eșecurile după ce ținuseră strâns victoria la piept. Dar căderile din finalurile de meci încep să devină parcă meteahna de care nu ne mai putem descotorosi. În toate sporturile. La toate nivelurile. De fiecare dată vedem aceleași imagini, derulate parcă la Cinema Patria, cu încetinitorul. Imaginile deznădejdii.
Încercați să schimbați ceva, dragi șefi de federații. Aduceți cohorte de psihologi la copii, juniori, seniori, veterani. Trimiteți antrenori la schimb de experiență. Folosiți computere, tablete, telefoane, cd-uri, viniluri! Încercați să-i convingeți pe cei mai buni dintre cei buni să se auto-convingă că sunt cei mai buni. Și că pot! Pot câștiga meciurile împotriva unui public potrivnic. Pot duce la bun sfârșit ce au construit cu migală într-un meci. Pot întoarce rezultate. Pot conduce de la un capăt la altul. Ne-am săturat să fim cei mai înalți dintre pitici.