Andru Nenciu, după meciul care ne-a făcut să vibrăm iar pentru handbal: «Aceeași Românie, altă Țăcălie»
Jocurile de echipă din România trăiesc prin handbalul feminin. La fiecare sfârșit de an. Decembrie e luna cadourilor. Amare, dulci, e luna cadourilor. Confecționate din poignet-ul Cristinei, din vocea nemuzicală a posomorâtului Tadici, din marea experiență a Micăi, din minunile lui Alice și din morișca declanșată de toate celelalte fete seduse de semicerc.
În circulație intră cea mai medaliată națională de după Revoluție, iar în goana după palpitații intrăm noi toți. Tresărim la fiecare „Dă și du-te!” rostit de Dragoș Cojocaru la pupitrul TVR, revenim la ritmul cardiac obișnuit când „Temporizează Brădeanu” și ne încordăm auzul când selecționerul le aruncă fetelor pe un ton lătrat un „Alo, băi!”. E atitudinea lui. E atitudinea care azi transmite forță și determinare în teren. E anul în care România a luat o singură medalie la un Campionat Mondial al jocurilor de echipă, într-o probă olimpică! Deloc întâmplător, tot la handbal.
Danezele au venit cu un microbuz sofisticat în Debrecen cu 10 membri, dar autobaza e a noastră. Mămicile care și-au lăsat prichindeii în România joacă pentru prestanță, pentru a spăla rușinea cu Norvegia, pentru a arăta că rămân coșmarul danezelor. Colegii Huțu și Costeiu povestesc cum goal-keeperii adversarei prind portocalele la antrenamente ca pe niște țânțari, dar Neagu e într-o formă de-ar marca și cu o minge medicinală. Face bătaia pe un picior mai bine ca maghiaro-cubanezul Carlos Perez și România joacă într-un ritm cum nici Lars Ullrich, celebrul danez, n-ar putea impune la toba ștanțată cu Metallica.
România pare că trăiește prin vechea-nouă echipă. Încă mai însemnăm ceva în lume. Am impresionat mereu prin individualități, dar azi excelăm prin jocul colectiv pentru că fetele își ridică nivelul de energie, „aleargă ca dracii”, cum invită Neagu și își domină adversarul. Oare cât timp? Ce resurse fizice or avea? Cei 4.500 de români din tribune devin studenți de canto și fetele lui Tadici abordează o partitură nordică: în mare viteză, cu schimbări de direcție, cu o defensivă agresivă, cu multă inventivitate în atac și cu un burghiu înfipt în coasta danezelor: desigur, Chintoan. Nu luptătorul Rareș, ci soția sa, Florina. Și cu Țăcălie. Da, ea! Țăcă! Poartă parcă jambierele împrumutate de la Sotomayor și își asumă o misiune grea ca urcatul Tâmpei în miez de iarnă: e dreptace și evoluează pe intermediar dreapta fără cusur. Rezistă barierelor puse de urmașele Anjei, i se clatină fiecare mușchi al feței în ciocnirile cu munții danezi și pune în fiecare aruncare toată puterea ei.
Efortul depus în prima parte se vede. Breșele se găsesc mai greu în repriza a doua, iar Cristina Vărzaru anticipează în studioul TVR că danezele își vor lăsa mâinile de carton în vestiar. Nu mai punctăm, extremele devin statice și armele vin doar de la 9 metri. Avem sare și Chiper doar pe alocuri, pe când danezul Pytlick joacă o carte de totul sau nimic. Și nu-și pune pistolul la tâmplă. Danemarca, asemenea marilor echipe, merge cu 7 jucătoare pe atac și începe să găsească neîncetat culoare spre poarta Paulei. Finalul e știut la ora la care citiți aceste rânduri. România împinge prin omul ei numărul 1 un atac spre pasiv, dar arbitrii dau pasiv la prima încercare de aruncare a lui Neagu. Când joci cu o reprezentativă din țara lui Hans Christian Andersen, n-ai voie să crezi în basme. Pentru că sportivi precum Martin Laursen sau Thorsgaard profită imediat de orice doză de naivitate sau de orice pierdere a unui miligram de concentrare.
România a dărămât nu două popice dintr-o lovitură după egalul cu Danemarca, ci trei. Tadici a reușit să le transmită fetelor fără reacție din meciul cu Norvegia încredere, le-a schimbat total. Neagu s-a autoconvins că n-au trecut decât patru ani din 2010. Iar Adriana a făcut meciul care o obligă să nu mai coboare niciodată ștacheta. În linii mari, a fost același nucleu din meciul cu Norvegia. Aceeași Românie, dar altă Țăcălie.