Cristina Vărzaru, cvadruplă câștigătoare a Ligii Campionilor: „Noi suntem supărați tot timpul și agresivi, trebuie să fim mai destinși și mai pozitivi”

Fosta handbalistă de top Cristina Vărzaru, actualmente secretar general la FRH, a prezentat la Sports Business Academy viziunea sa despre menirea sportului, aceea de a forma campioni ai vieții, nu neapărat câștigători de competiții.

În fața cursanților, cvadrupla câștigătoare a Ligii Campionilor a vorbit despre principalele diferențe între Danemarca, țară în care a activat timp de 6 ani, pentru Viborg, și România, unde a jucat pentru Oltchim Rm. Vâlcea, Rapid și CSM București:

1.  Părerea sportivului contează

„În țară, la Rapid, aveam două antrenamente pe zi, nu ținea nimeni cont de părerea noastră, a jucătoarelor. În Danemarca, eram întrebate dacă dorim antrenament în ziua de după meci sau dacă dorim un alt tip de activitate. Întotdeauna eram întrebate și se ținea cont de ce doream noi”

2. Destindere vs tristețe după înfrângeri

„Credeam că la Viborg va fi stresant, pentru că știam că acolo se dorește Liga Campionilor, dar nicidecum, nu ni se reproșa că am pierdut un meci”, le-a povestit Cristina Vărzaru cursanților de la academia de business sportiv.

„În România, ești crescut cu multe probleme. În Danemarca, sistemul îți ofertă salariu decent pentru orice meserie. Noi suntem obișnuiți cu viața grea, suntem mai tăioși, agresivi, supărați tot timpul. Pe mine mă afectează tare meciurile pierdute, pe când acolo, după înfrângere, era o veselie în autocar pe care nu am înțeles-o niciodată. Se făceau mai multe glume, așa trec peste necazuri. Eu trec peste necazuri fiind supărată”.

3. Finanțare privată vs bani de la stat

„În România, toți banii din sport vin de la stat, în Danemarca vin din privat. Echipele din România apar și dispar des, pentru că guvernele se schimbă, unii sunt iubitori ai unui sport, alții ai altui sport. Planurile pe care și le fac oamenii din Danemarca sunt foarte profi. Cel care conducea clubul Viborg avea studii economice. Lăsa mână liberă antrenorului, îl interesa doar ce bani trebuia să investească. Echipa avea 184 de sponsori: unul asigura masa de după meci, altul aducea echipamentul, altul lua fructele pentru drum ș.a.m.d.. Parteneriatele se semnau pe ani mulți, se reînnoiau. Șefii sponsorilor mari se implicau la deciziile luate la club”.

4. Încurajarea educației vs obtuzitate

„La Viborg era o echipă interstelară, dar sportivele daneze fie aveau un job, fie erau studente. Primeau liber de la antrenamente când aveau oră la școală. La noi, antrenorii își fac probleme în privința fetițelor care sunt de nota 10 la școală, gândindu-se că ele se vor axa mai târziu pe școală. L-am auzit pe unul zicând:

„Dacă aș fi dat de un astfel de antrenor, eu nu aș fi avut niciodată vreo șansă în sportul ăsta, pentru că am avut numai 10 până într-a 11-a. Nu trebuie să îi transformăm în campioni ai handbalului, ci în campioni ai vieții”, a opinat Vărzaru, care a fost coordonator al Centrului de copii și juniori ai lui CSM București, secțiunea feminină.

5. Strategie pe termen lung vs planuri pe termen scurt

„În România, la juniori și cadeți am avut an de an medalii, iar la seniori am câștigat foarte rar, în 12 ani am obținut 2 medalii. Planurile noastre sunt mereu pe termen scurt. Vrem să îi transformăm imediat pe copii în campioni, nu ne gândim că ei vor crește cu niște carențe.

Planurile pe afară sunt diferite, cel puțin în Danemarca. Le era frică de noi la juniori pentru că noi veneam să câștigăm. Îmi spuneau:

Dacă jucătoare mai puțin talentate intră într-un sistem – alimentație corectă, sunt lăsate să se ducă la școală – le vor întrece mereu pe cele talentate, care nu s-au odihnit cum a trebuit, care nu au mâncat ce a trebuit”.

„Danemarca m-a definitivat la nivel mental”, a concluzionat fosta sportivă, la Sports Business Academy.

Cât de importantă este pregătirea profesională?

Cristina Vărzaru a vorbit și despre problema de care se lovesc, mai devreme sau mai târziu, toți sportivii de performanță: „Cu un an înainte de finalul contractului cu Viborg, m-am întors în țară, la 32 de ani. Eram prăpăstioasă: ce o să fac eu după ce termin cu handbalul. În România nu există programe care să ajute sportivii în sensul ăsta și nu toată lumea e în situația mea, nu toată lumea face carte. Ca fotbalist, dacă la 16 ani dai de bani, nu te mai gândești la carte. Majoritatea sportivilor se lasă la vârstă fragedă, dar pentru câmpul muncii e vârstă avansată”.

Fosta handbalistă a acceptat propunerea de a fi asistent universitar la UNEFS, dar pentru a ocupa această poziție a trebuit să facă doctoratul. „Doctoratul mi-a mâncat nervii și vederea, dar m-a ajutat enorm de mult. M-a învățat că dacă aș fi început atunci cariera de antrenor, aș fi fost unul dintre cei mai slabi antrenori”, a mărtusit fosta handbalistă, care a avut un sfat în acest sens pentru cursanți: „Mental e mult mai bine pentru noi să ne dezvoltăm în mai multe direcții. Dacă ne canalizăm într-o singură direcție și nu ne iese, picăm. Dacă ai și un alt domeniu de care să te agăți, să îți poată da energie, va ajuta și celălalt domeniu să meargă”.

O lecție valoroasă predată la Sports Business Academy de una dintre cele mai valoroase sportive ale României la handbal: cel mai mult trebuie să investim în noi ca și pregătire, nu numai bani, ci și timp.

Știați că avem o pagină de Facebook dedicată handbalului?