Din Bundesliga, la Călărași! INTERVIU | Alin Șania își explică alegerea surprinzătoare

Interul stânga se află la a doua experiență în liga a doua din România, după ce în 2005 a jucat pentru câteva luni la Caracal, cu care a și promovat.

La 30 ani, Șania spune că a făcut o alegere greșită în urmă cu opt ani: „Trebuia să plec la Wetzlar, dar n-am făcut-o”.

De la Caracal, la Călărași, via echipa națională și Bundesliga! Așa poate fi caracterizat pe scurt traseul lui Alin Șania în ultimul deceniu, un handbalist care s-a evidențiat atât prin jocuri memorabile, cât și prin decizii surprinzătoare luate în afara terenului. În ultima categorie intră și contractul pe care Alin l-a semnat de curând cu CSM Călărași, o echipă din liga a doua, eșalon în care se reîntoarce după opt ani și jumătate (n.r. – în 2005 el a jucat la Romvag Caracal). Și atunci, dar și acum, Șania ar fi putut juca lejer mai sus, însă a considerat că nu îi cad gradele dacă face un pas înapoi. Fostul „tunar” al Stelei a ales Călărașiul în detrimentul echipei HC Odorhei, după doi ani petrecuți în Bundesliga, la Melsungen, și alți doi ani în Emiratele Arabe Unite.

Alin, ne-ai surprins cu ultima ta alegere, CSM Călărași, cum ai ajuns în liga a doua?
Și pentru mine a fost la un moment dat o surpriză că am fost ofertat de echipa din Călărași, însă mi-a plăcut proiectul care mi-a fost prezentat și am acceptat să semnez. M-am hotărât destul de târziu să revin în țară, iar majoritatea echipelor și-au făcut loturile. Am avut o discuție și cu HC Odorhei, dar am preferat până la urmă Călărașiul, care a mai transferat câțiva jucători importanți, pe Rică (n.r. – Pârîianu), Pralea, Săulescu, Iulian Andrei, Gavriloaia, și care și-a propus promovarea.

Ești la a doua experiență în eșalonul secund după cea de la Caracal, în 2005…
Atunci nu am jucat decât trei luni, acum am semnat pe un sezon.

Atunci ai ajuns la națională din liga a doua, acum te mai gândești la lot?
Pentru mine echipa națională este un capitol închis. Îmi este greu să cred că voi mai fi convocat în condițiile în care la lot s-a început o reconstrucție cu un nucleu de jucători. Media de vârstă a naționalei este acum de 24 de ani și trebuie să se meargă în continuare pe această idee. Cei drept, o vorbă spune „cine nu are bătrâni să-și cumpere”, însă România îi are la acest capitol pe Novanc, Popescu, jucători cu mare experiență, care au un rol foarte important.

Ce îți propui la Călărași?
În primul an ne dorim să promovăm în Liga Națională, iar apoi menținerea în prima divizie sau, în funcție de transferuri, chiar să atacăm play-off-ul și un loc de cupă europeană. În România, un obiectiv poate fi îndeplinit ușor dacă ai bani. Performanță pe plan local nu este atât de greu de realizat, mai dificil este atunci când ieșim în Europa.

Revii în țară după ce ai jucat doi ani și în Germania. De ce jucătorii români ajung atât de greu în Budesliga?
Cred că ține în primul rând de mentalitatea jucătorului de handbal din România. În general, abia după 25 de ani te gândești că ai putea face pasul către cel mai bun campionat al lumii, însă este o greșeală. Cu cât pleci mai devreme, cu atât mai bine, întrucât mai poți schimba unele deprinderi, te dezvolți altfel ca handbalist, crești într-o altă mentalitate. Eu am plecat la 27 de ani și a fost puțin cam târziu. Ar fi trebuit să plec la 22 de ani, când am avut o ofertă de la Wetzlar. Dar n-am făcut-o.

De la o ceartă s-a aprins calificarea

Ai ajuns la 30 de ani. Ca și retrospectivă, care au fost cele mai plăcute momente ale carierei de până acum?
Perioada Steaua a însemnat ceva extraordinar pentru mine, iar la echipa națională a rămas memorabil acel meci de baraj cu Rusia (n.r. – iunie 2010). Am fost singurul nebun care am crezut în acea calificare, după ce am pierdut la București cu 32‑28, iar de la o ceartă totul a ieșit foarte bine.

La ce ceartă te referi?
În dimineața jocului din Rusia, au fost niște momente tensionate. Am fost chemați la o ședință tehnică în care trebuia doar să asculți ce are de spus antrenorul (n.r. – Vasile Stângă). Eu am susținut că nu are rost să mai vorbim, ci doar să facem ce știm noi mai bine. A rezultat o discuție foarte aprinsă, în urma căreia am ieșit foarte montați. Toată lumea a jucat extraordinar, cu o dăruire fără precedent. Am obținut o victorie uriașă, care va rămâne mulți ani în istorie. Am fost singura națională care am bătut Rusia la ea acasă și am lăsat-o în afara unui Campionat Mondial.

Atunci, de ce nu ne „certăm” mai des, dacă asta e soluția pentru a ne califica la turneele finale?
Este o problemă și de grup. Noi atunci eram foarte apropiați, chiar dacă eram de la Steaua, de la HCM Constanța, ne înțelegeam foarte bine. Și cred că aveam și valoare, că fără acest aspect n-am fi reușit nimic.

Dacă la națională ba, crezi că în Liga Campionilor mai poți reveni?
Am deja o vârstă, am și învățat multe în toți acești ani, astfel că am devenit și mai realist. În orice caz, vreau să mai joc handbal vreo 3-4 ani, iar apoi să rămân în fenomen. Mi-aș dori să fac ceva la Craiova, dar, dacă acolo nu va fi posibil, atunci cine știe, poate la Călărași.

Că tot ai amintit de Craiova, cu ce echipă de fotbal ții dintre cele două Universități, CS sau FC?
Cu niciuna, pentru că nu știu cum să mă împart. Cea mai bună soluție era să se facă o singură echipă.

Înainte să plece în Emirate, iar apoi la Melsungen, Șania a câștigat Challenge Cup cu Steaua, în 2006. De asemenea, a jucat cu Steaua în Liga Campionilor, în 2008