Happy Hour** cu nea Bibi!** Iată cum poate România să pătrundă în Top 12 la Mondialul din Suedia

România are prezent și viitor în handbal pentru că are și un
trecut. Și nu unul oarecare, ci unul „îngreunat” de șapte titluri
mondiale, trei la feminin și patru la masculin. Ștefan Birtalan
este una dintre legendele vii ale handbalului românesc, aducându-și
contribuția la două dintre marile succese, în 1970 și 1974.

Timp de o oră, atât cât durează și un meci de handbal, golgheterul
Campionatului Mondial din 1974 și al Jocurilor Olimpice (1976) a
acceptat să stea de vorbă cu ProSport, depănând amintiri, dar
încercând să anticipeze și cum vor sta lucrurile la competiția din
Suedia, care va debuta joi.

-Bună ziua, nea Bibi. Mai sunt câteva zile până la Mondialul din
Suedia. Ați intrat în febra competiției?
-Bineînțeles! Aștept cu nerăbdare acest Mondial, mai ales că se
spune că în Suedia va fi un Mondial cum nu a mai fost. Mi-am propus
să văd cât mai multe meciuri, cât privește cele ale României, nu am
cum să le ratez, voi trăi fiecare moment. Și Campionatul European
feminin l-am urmărit pe nerăsuflate. După meciul cu Danemarca, din
finala mică, nici nu mai puteam să vorbesc de emoții.

-Ce așteptări aveți de la băieți?
-Sentimental, eu, Ștefan Birtalan, îmi doresc ca România să fie
campioană mondială. Așteptările sunt foarte mari, din cauza
tradiției, avem șapte titluri mondiale, și e normal să fie așa. A
visa însă la o medalie acum ar fi împotriva gândirii mele vizavi de
ce înseamnă sportul. Echipa nu are încă potențial pentru a fi în
vârful ierarhiei, dar poate demonstra că are valoare intrând în
primele 12 națiuni. Este un lucru deosebit totuși că suntem acolo,
nu ne uită lumea.

-Pentru a intra în Top 12, trebuie să batem o echipă mare. Care ar
putea fi depășită?
-Poate prindem o Danemarca adormită, fie batem Serbia. Meciul cu
Croația va fi chiar mai ușor, pentru că nu ai nicio șansă. Faptul
că am trăit miracolul cu Rusia îmi dă speranța că se mai pot face
minuni, iar acest Mondial este o oportunitate. Normal și logic,
numai prin mobilizare și dăruire putem trece peste minusurile
tehnico-tactice. Iar într-o zi de excepție ca la Moscova… Happy
Day!

-Am bătut Rusia, dar au venit și meciurile cu Spania și
Croația…
-Dacă în Croația ne așteptam să pierdem, în schimb, noi voiam să
batem Spania, și am pierdut la 15 goluri. Am primit o palmă
serioasă atunci, dar să spunem că a fost o zi proastă. L-am
încurajat pe Vasile Stângă să continue, pentru că România a
demonstrat că se poate bate cu forțele mondiale eliminând Rusia. Va
trebui însă să jucăm la 9 metri. Avem extreme foarte bune, portari,
dar nu este suficient. Problema este în ce măsură vom reuși să dăm
goluri și de la 9 metri.

Televizor și frigider din prima de
campion

-Să facem o incursiune în timp… Cum era privit un Mondial pe
vremea dvs.?
-Se făcea mult mai mare vâlvă. Activitatea noastră era reflectată
în ziare de talia unei campioane mondiale. Îmi aduc aminte că în
’74, la întoarcerea acasă, mi-a luat două ore și jumătate să fac
100 de metri la Otopeni pentru a-mi săruta soția. Nu am putut trece
de lume, peste 10.000 de oameni ne-au întâmpinat.

-Ați văzut ce premii se dau acum pentru un rezultat mare… Atunci
erau la fel?
-Pentru titlul mondial din ’70, unde nu am fost chiar de bază, am
primit 5.000 de lei. Salariul în România era pe la 2.000 de lei.
Patru ani mai târziu, unde am avut o contribuție mai mare, mi s-au
oferit 10.000 de lei. Dar, dacă nu aveai copii, premiul era
impozitat cu 40%. Așa ajunsesem la 6.000, moment în care am refuzat
premierea. Atunci mi s-au mai dat 5.000 de lei, iar la final m-am
ales cu 9.000 de lei, din care mi-am luat un frigider și un
televizor.

„În opt-nouă luni nu vedeam decât
mingea”

-Cum reușea România să fie cea mai bună în acele
vremuri?
-În primul rând, relațiile dintre noi erau foarte sudate. Jucam și
pentru cel din stânga, și pentru cel din dreapta. Știam să dăm pasă
unui coechipier atunci când avea nevoie mai mare, nu când nu mai
aveam ce face. În ce situație favorabilă îl pot pune eu pe
Csepreghi? Când pot angaja pivotul? Apoi, opt-nouă luni pe an
stăteam doar în cantonamente, nu vedeam decât mingea de
handbal.

-Și nu vă era greu atât timp „închiși”?
-Nu oricine poate fi sportiv de mare performanță, altfel toată
lumea s-ar fi înghesuit. Trebuia să facem astfel de sacrificii
atunci. Aveam multe privațiuni, lucruri pentru care trebuia să te
bați pe tine însuți pentru a rămâne sus.

-Din actualul lot credeți că și-ar fi găsit cineva locul în
’74?
-Acum, handbalul este mult mai dinamic, potent fizic și tehnic. Nu
aș folosi însă cuvântul tactic. Pe vremea noastră se juca un
handbal romantic, dar acela era nivelul. Cred că și-ar fi găsit
locul în echipă și câțiva băieți de acum.

Când noi
câștigam titluri mondiale, România avea cel puțin un handbalist
între primii trei pe fiecare post. Dacă se făcea echipa lumii, cu
siguranță intrau cinci români, ca să fim domni și să nu spun
șapte
Ștefan Birtalan, dublu campion mondial

Vasile Stângă a fost un jucător excepțional, mai bun ca mine,
probabil cel mai bun inter stânga pe care l-a avut lumea vreodată.
El a avut însă nenorocul să aibă colegi sub valoarea
lui
Ștefan Birtalan, dublu campion mondial

„Trăim prin bunăvoința unor
oameni”

Ștefan Birtalan consideră că handbalul vine pe fibra noastră
sportivă, „suntem predispuși să jucăm handbal”. Fosta mare glorie a
identificat însă cauzele decăderii României din topul mondial
masculin.

-De ce a decăzut atât de mult handbalul masculin?
-Înainte de 1990, sportul era considerat o prioritate națională.
Acum nu mai este așa, este ceva de genul „Hai să facem și noi
ceva!”. Depindem de unii oameni care dau bani când și când. În
handbal se mai mișcă ceva, dar tot ce se întâmplă în sport este
reflectarea fidelă a României. Și să vă mai spun ceva.

-…?
-Când a venit Revoluția, numai în București erau 105 echipe de
handbal! În 2011 mai sunt doar patru. Mâine, dacă spun că nu vreau
să-l iau pe Csepreghi, nu avem pe cine să punem în loc. Poate doar
dacă mă ia pe mine. E de vină modul cum înțelegem să construim
ceva, trăim doar prin bunăvoința unor oameni.

-Au mai fost și alte motive?
-Unde se mai întâmplă ca jucătorii să dea afară antrenorii? În
România presupun că s-a întâmplat și asta…

-De ce credeți că fetele au reușit totuși să se impună între cele
mai bune naționale și i-au lăsat mult în urmă pe
băieți?
-Fetele sunt cel mai bine plătite din Europa, iar meritul principal
este al Oltchimului, care le-a adunat pe toate. Majoritatea au
câștigat titluri mondiale și europene la tineret, junioare, iar în
perioada noastră de criză au jucat în afara țării, unde au acumulat
experiență, au văzut cum e perceput handbalul afară. Poate fi unul
dintre secrete.