INTERVIU | Dezvăluirile Paulei Ungureanu. „Cel mai greu moment? Când îmi doream un copil, iar Dumnezeu mi-a dat o accidentare. Dar a venit și binele”. Cum a devenit mica „Nadia” de sub Tâmpa regina de pe Everestul handbalului, incidentul de la Budapesta și foarfeca de la 20 de ani

de Andru Nenciu și Marius Huțu

Operator video: Romică Croitoru

Nu e loc de artificii tehnice. Punctează prin sinceritate. Dă răspunsuri la fel de rapide cum își lansează pe contraatac extremele. E un portar complet, handbalista care ne-a făcut de atâtea ori să-i strigăm numele. E fata cu make-up gothic care își hipnotizează adversarele de pe semicerc. Pumnii cu care taie aerul după fiecare paradă au devenit o marcă înregistrată. Ca și privirea ei. Pătrunzătoare. Dătătoare de speranță. Generatoare de siguranță. A trăit pentru sport de când toate fabricile din Brașov aveau încă puls și puneau umărul la economia României. Urca pe jos până pe Tâmpa cu gândul la Nadia, Silivaș și Milo și îi încolțea în minte ideea unui 10. N-a fost să fie. S-a înălțat rapid și viața a dus-o pe o altă punte a suspinelor. Și ce punte!

Paula Ungureanu (38 de ani / 1,80 m) și-a scris în telefon că va lua Liga Campionilor, cu CSM București, în week-end, la Budapesta. Pentru România, pentru o carieră frumoasă, pentru toți fanii, pentru familie și pentru fiul ei. Îi va lua toate mașinuțele de jucărie din duty-free pentru a-i smulge un zâmbet fiului care-i transmite câte un mesaj înaintea fiecărui meci. Pe repede-înainte, la o masă din restaurantul Sare și Piper din zona Timpuri Noi, Paula ne teleportează prin toate timpurile vieții ei.

Paula, să ne imaginăm că mai sunt câteva ore până la ora meciului cu Gyor, ce-ți vine prin minte?
Sincer, nu-mi mai imaginez ceva, pentru că pur și simplu asta simt, că mai sunt câteva ore. Îmi pun în minte să mă duc acolo și efectiv să mă bucur de ce va urma. Mai sunt câteva zile, deja se simte tensiunea. Că tot vorbeam de imaginație, îmi închipui cum vom fi pe teren, ce vom face și îmi dresc din inimă să fim împlinite la final. Efectiv că mă bucur de handbal, vreau să profit de fiecare clipă de pe teren.

Ai o experiență foarte bogată la nivel internațional, mai există presiune pentru tine?
Există presiune, va exista până când mă voi lăsa. La nivelul acesta trebuie să existe presiune, trebuie să o simți. Ă‚sta este farmecul! Pentru că având această presiune există și adrenalina de care ai nevoie. Prin asta simți că te bucuri de handbal. Presiune există pe toate planurile. Inclusiv eu, personal, îmi pun o presiune suplimentară.

Ai obținut o sumedenie de victorii mari, ai obținut titluri, ai fost prezentă la toate marile performanțe ale echipei naționale din ultimii 15 ani, dar îți lipsește ceva, trofeul Ligii Campionilor...
Într-adevăr, de când m-am apucat de handbal, cu acest gând am plecat la drum. Mi-am dorit și îmi doresc enorm de mult în continuare să câștig Liga Campionilor. Din păcate, încă nu am câștigat-o, însă mă voi lupta pentru acest trofeu.

„Nu suntem în cea mai bună formă, deci se poate întâmpla orice. Poate facem două meciuri fantastice la Budapesta, dar CSM București are un avantaj, pentru că a fost ca într-o plimbare prin parc în campionatul României și s-a putut concentra doar pe această competiție. Noi nu am avut această șansă, pentru că suntem încă într-o luptă cu FTC Rail Cargo pentru titlu în liga noastră și trebuie să ne concentrăm și asupra acestor jocuri (n.r. în Ungaria titlul se va decide cel mai probabil la golaveraj în acest sezon). Nu am avut timp corespunzător pentru pregătirea acestui Final Four, dar dacă există și unu la sută șansa de a câștiga trofeul, vom lupta”.

Ambros Martin, antrenor la Gyor și selecționer al României

Zeița de la Montreal și Lavinia Miloșovici au exercitat o atracție magnetică asupra Zeiței din poarta CSM-ului: „Ne imaginam în fața blocului că purtăm aceste nume”. Femeia care i-a schimbat destinul

Paula, puțină lume știe că tu, înainte de a juca handbal, ai practicat gimnastică. Cum a survenit această trecere de la gimnastică la handbal. Și de ce gimnastică?
Am început cu gimnastica pentru că era în vogă. Eram foarte slăbuță, mama a văzut că sunt o fetiță talentată și m-a dus la gimnastică. Dar, cu timpul, am crescut, m-am lungit foarte mult și m-am oprit, nu mi-am dorit să mai continui. Astfel, ușor-ușor, m-am îndreptat spre handbal. Chiar și afară, în fața blocului exersam. Gimnastica românească avea niște rezultate excepționale, toată lumea știa cine este Nadia Comăneci sau Lavinia Miloșovici. Ne imaginam în fața blocului că purtăm aceste nume, ne vedeam practicând acest sport în sala de gimnastică.

Te ajută mult în carieră ceea ce ai învățat în gimnastică? Ți-ai dezvoltat anumite aptitudini?
M-a ajutat foarte mult pentru mobilitate.

La ce vârstă ai ajuns la handbal?
Destul de târziu, la 12 ani și jumătate. La 13 ani am avut prima legitimare. Când m-am apucat, nu mi-am imaginat vreodată că voi juca pe postul de portar, am început ca și jucător de câmp. Când se duc la handbal, toți copiii vor să joace în câmp, nu se văd portari. Cine știe, poate acum s-a mai schimbat. Destinul a făcut însă să o întâlnesc pe doamna Lena Brebeanu, dânsa m-a văzut și mi-a spus că ar putea scoate din mine cel mai bun portar.

Și ai crezut?
Prima reacție a fost că nu am vrut să mă mai duc la handbal, când am auzit că vrea să mă bage în poartă. Efectiv nu am mai vrut să continui cu handbalul, dar doamna Lena a văzut ceva în mine și nu și-a pierdut încrederea, m-a căutat și a tras de mine să mă întorc.

A fost un moment cheie atunci?
Automat! A venit acasă, a discutat cu părinții mei. Până la urmă decizia finală tot eu am luat-o și nu îmi pare rău, pentru că din momentul în care am intrat în poartă mi-am dat seama că îmi place la nebunie.

Paula bea un fresh de portocale. Are un zâmbet luminos și un stil retro ce-i conferă o aură specială. E atentă la fiecare întrebare și clipește vesel când cursul discuției o poartă spre primele momente de pe semicerc. Asemenea altor sportivi, intră în atmosfera meciurilor ascultând muzică. Fata pentru care uneori aplauzele sunt insuficiente ține ritmul. Cu melodiile la modă. Dar câteva i-au îndulcit sufletul în urmă cu mai bine de un deceniu. Sunt stocate și acum în memoria telefonului. Sunt hiturile trupei Voltaj. O luăm de la capăt. Alături de „arbitrul” meciului cu Paula, cameramanului ProSport, Romică Croitoru.

„Trebuie să ai o doză de nebunie în tine”. Discoteca din vestiar și unde-și va încheia cariera

Îți mai aduci aminte ceva de la debutul tău în Liga Națională?
Eram încă junioară, am debutat la Rulmentul Brașov. Jucam de fapt pe trei fronturi, Ligă Națională, Divizie și la junioare. Dacă stau acum și dau puțin timpul înapoi, mă întreb cum de ce nu am fost obosită? Nu am simțit nimic și făceam totul de plăcere, îmi aduc aminte cu drag.

Se spune despre portarii din fotbal, din hochei sau din polo că pentru a fi buni, trebuie să aibă o doză de „nebunie”. Este valabilă această teorie în handbal?
Eu spun că este valabilă, trebuie să ai o doză de nebunie în tine.

Ai și superstiții înainte de meciuri? Dacă da, care ar fi acestea?
Da, dar nu se spune (n.r. râde cu poftă)!

Dar mai asculți muzică?
Am ascultat foarte multă muzică, încă mai ascult, dar s-au mai schimbat și timpurile. Continui alături de fete să ascult și muzică.

Cine decide play-listul în vestiar?
Toate! În general avem melodiile noastre și le ascultăm înainte de meciuri.

Ai jucat în Austria, Ungaria, Croația. Unde te-ai simțit cel mai bine?
Peste tot m-am simțit foarte bine, am întâlnit oameni minunați, perfecționiști și mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat această ocazie și oportunitate să joc în toată lumea.

Cu siguranță ai mai avut oferte, probabil că le ai și acum, te-ar mai tenta vreo experiență afară?
Dacă mi-aș fi dorit acest lucru, cu siguranță aș mai fi putut juca afară. Dar îmi doresc să îmi închei cariera în România, unde m-am apucat de handbal.

CSM București vs Gyor este prima semifinală din cadrul turneului Final Four al Ligii Campionilor la handbal feminin (sâmbătă, ora 16:15, Digisport și liveblog pe www.prosport.ro). Reprezentanta României va întâlni o formație antrenată de selecționerul echipei naționale Ambros Martin. Practic, de când a ajuns în Ungaria în 2012, antrenorul spaniol a reușit să câștige de trei ori Liga Campionilor, ultima chiar anul trecut. El a pus  Gyor pe o direcție câștigătoare, după multe finale de cupe europene pierdute de formația maghiară. Ultimele două chiar în Liga Campionilor, în 2009 și 2012.

„Atunci nu m-au înjurat doar pe mine, au înjurat toată echipa”

Cum vezi acest Final Four cu Gyor, Vardar și Rostov Don?
Va fi un turneu foarte greu, dar și frumos în același timp. Vor juca acolo practic cele mai bune patru echipe din lume în acest moment. Cred că va fi cel mai echilibrat de când e în acest format. În momentul în care se va da startul competiției, forma de moment și norocul vor avea o însemnătate mare.

Vei juca într-o sală cu public ostil. Te apasă această atmosferă sau te încarcă pozitiv?
Mă motivează și mai mult. În momentul în care intru pe teren și văd arena, îmi dă o satisfacție enormă, îmi face plăcere. În momentul în care s-a dat drumul jocului, uit și nu-i mai văd.

Auzi ceva în timpul meciului?
Nu prea aud pentru că sunt foarte focusată pe joc.

Anul trecut, tot la Budapesta, dar cu Ferencvaros, ai avut un moment mai delicat. Toți fanii adversarei te-au înjurat. Ai auzit ce se întâmpla, te-a motivat suplimentar atitudinea ostilă a publicului?
Atunci nu m-au înjurat doar pe mine, au înjurat toată echipa. Dar în teren nu i-am simțit, nu i-am auzit, din contră, dacă auzi gălăgia mai mare, motivația este direct proporțională.

Antrenorul suedez al al formației CSM București, Per Johansson, a povestit, pe pagina de Facebook, pe 16 aprilie 2016, prin  ce a trebuit să treacă echipa sa la meciul cu Ferencvaros, de la Budapesta, din sferturile de finală ale Ligii Campionilor, precizând că portarul Paula Ungureanu a fost stropită cu urină. „Isteria a fost totală. Am trăit două meciuri între două echipe est europene, două partide care mi-au adus lacrimi de bucurie în ochi, dar am fost descurajat de această lume bolnavă în care trăim, în care ura se dezvoltă pe zi ce trece. În Ungaria nu se mai ascunde cel mai rău model de xenofobie și fascismul este acceptat! A fost mai mult decât despre sport! A fost despre două țări, Ungaria și România, care se urăsc, o ură care a fost înfricoșător de reală. Portarul nostru, Paula, a primit un litru de urină în cap, zece monede și trei brichete, iar 5.000 de naziști ultras i-au transmis: du-te acasă animalo, țiganco!”, a scris Johansson, pe pagina sa de facebook.

Paradele de la 7 metri și studiul îndelungat pentru a anticipa aruncările adversarelor

Paula, o aruncare de la 7 metri se apără sau se ratează?
Din punctul meu de vedere se apără. Încerc să fiu doar eu cu mingea și nu vreau să mă gândesc ce adversară am în față.

Ești o persoană care se exteriorizează foarte mult după fiecare reușită. Iei prim-planul camerelor de luat vederi, dar în același timp parcă transmiți și o energie pozitivă colegelor tale. Ce simți imediat după ce ai avut o intervenție providențială, ai repus echipa pe un contraatac sau chiar ai și marcat un gol, pentru că ți se mai întâmplă să și înscrii?
Mă simt foarte bine, sunt foarte bucuroasă că am putut să apăr acea minge. Automat îmi dau mie încredere, dar și echipei.

Azi mai e vorba doar de instict sau și de foarte mult studiu?
Instinctul în primul rând și studiul… automat.

Cam câte ore aloci studiului unui adversar?
Noi, portarii, avem ședințe separate cu antrenorul de portari și le studiem foarte mult pe adversare, pentru că indiferent de jucătoare, în momentul unui meci cu presiune, ele dezvoltă un automatism. Și în funcție de acest automatism, încercăm să ne facem și noi tactica de joc.

Amorim, Groot, Gorbicz, care este mai surprinzătoare?
Oftedal, toate (n.r. zîmbește). Sunt jucătoare foarte bune, jucătoare experimentate și nu poți să spui doar un nume.

„Acum știu pentru ce muncesc, pentru ce mă zbat. E un sentiment unic”. Cu ce-și umple Paula bagajele când se întoarce din străinătate

A fost vreun moment în carieră în care ai vrut să te lași?
Au existat și cred că pentru orice jucător în momentul unei accidentări îți vine să spui: „Gata, mă las!”.

Care a fost cea mai grea accidentare pe care ai suferit-o?
Din punct de vedere mental a fost cea din 2010 (n.r. la Campionatul European din Danemarca). Efectiv îmi doream foarte mult un copil și Dumnezeu mi-a dat o accidentare. A fost foarte frustrant, pe moment am fost foarte supărată. Dar așa le aranjează bunul Dumnezeu, întotdeauna dintr-o situație neplăcută iese un bine. Iar pentru mine a venit cel mai mare bine pe care mi-l putea da, copilașul meu.

Cum ți-a schimbat viața apariția lui Paul (n.r. băiețelul de 6 ani al portarului CSM București)?
Total. Acum știu pentru ce muncesc, pentru ce mă zbat, este un sentiment unic. El abia acum începe să conștientizeze ce înseamnă când pierde mama un meci. Dar înainte de meci, tot timpul îmi trimite pupici și îmi spune „Te iubesc, mama!”. Iar după meci, „Bravo, mama!”.

Ce cadou îi aduci întotdeauna de afară?
Mașinuțe. Nu contează mărimea pentru el, dar să fie mașinuță.

Cine are emoții mai mari la meciuri, mama ta sau soțul tău?
Cred că toată familia, soț, mamă, surori, frați, toată lumea are niște emoții enorme. Se întâmplă să mai pierzi, să câștigi un meci greu, iar ei sunt cei mai marcați.

În timpul meciurilor, ai ochi și pentru ei în tribune?
Soțul și Paul au un loc fix al lor, iar când simt nevoia să mă încarc, simt că ceva nu merge, mă uit la ei. Mă întrebai de superstiții, asta este una dintre ele. Efectiv mă uit la ei și îmi iau acea energie de care am nevoie.

Deci funcționează?
Tot timpul!

171 de selecții a adunat Paula Ungureanu în naționala României

Soțul tău, Marian, a fost și el portar, la fotbal. Din acest punct de vedere, este și un critic pentru tine?
Critic, nu. Întotdeauna m-a susținut din toate punctele de vedere și a încercat să nu se bage peste munca mea.

Multă lume te percepe ca fiind una dintre cele mai valoroase jucătoare ale României după 1990. Dar multă lume nu o știe pe Paula Ungureanu din viața de zi cu zi. Ce faci în acele momente în care nu joci handbal, nu te antrenezi, nu ești în cantonamente? De unde te alimentezi cu energie ca să o iei din nou de la capăt? Mergi într-un concediu, mergi la un teatru, mergi cu băiatul în parc?
Spre exemplu, eu sunt o jucătoare foarte norocoasă. Întotdeauna am știu să fac diferența între a fi jucătoare de handbal și viața extrasportivă. Mulțumesc bunului Dumnezeu, am parte de o familie minunată din toate punctele de vedere. Când merg acasă, mă încarc în familie, uit de handbal, vreau să fiu mamă și soție. Simplu!

„Dar momentul, când vine și îți aruncă pe la freză, mă deranjează. Dacă vii și îți ceri scuze, e Ok. Dar dacă văd că vii și o dai intenționat și nu-ți ceri scuze, mă transform”

Există vrero jucătoare în lume alături de care ai vrut să joci, să îți fie coechipieră?
Cred că am jucat cu toate jucătoarele cu care mi-am dorit.

La un concurs de aruncări la 7 metri împotriva nașei tale, Valentina Ardean Elisei, câte ți-ar marca?
Nu m-am gândit la lucrul acesta și am fost și adversare, din păcate. În momentul în care intru în teren, sincer nu mă gândesc câte goluri îmi va marca mie Alice sau câte mingi îi voi apăra eu ei.

Ce le transmiteți fanilor înainte de Final Four?
Să fie alături de noi, le mulțumim din inimă pentru tot ce au făcut și vor face în continuare pentru noi, sunt sigur că ne vor susține necondiționat.

În fotbal, portarii nu se simt prea bine când iau un gol printre picioare. La voi cum este în handbal, cu efectul?
Nu suport când cineva îmi aruncă cu efect. În handbalul modern, aruncările au devenit din ce în ce mai tehnice, sunt multe aruncări cu efect.

Atunci când o jucătoare aruncă să-i „facă freza” portarului, își dorește lucrul acesta?
Își dorește. Cum noi le studiem pe ele este valabilă și reciproca. Știu și ele punctele noastre slabe. Nu-mi imaginez că un jucător vine și îmi dă direct în cap pentru că așa a vrut, înseamnă că nu e fair-play. Dar momentul, când vine și îți aruncă pe la freză, mă deranjează. Dacă vii și îți ceri scuze, e OK. Dar dacă văd că vii și o dai intenționat și nu-ți ceri scuze, mă transform.

Care e lovitura mai dureroasă, una primită în față sau una în stern?
Ambele sunt dureroase, iar sentimentul nu e deloc plăcut.

„Tata, Dumnezeu să-l ierte, a fost cel mai surprins, șocat. „Ooo, ce ai făcut tati? Cine te-a căprit?””

Mai în glumă mai în serios, se spune că un portar nu obosește niciodată. A fost vreun meci în care te-ai simțit epuizată la finalul acestuia?
Crede-mă că după fiecare meci din Liga Campionilor sau cum a fost în trecut la națională mă simt epuizată.

Pe final, mi-aduc aminte că am citit cândva că ai avut părul lung până la 20 de ani. Ce te-a determinat să renunți la el?
Îmi tot dădeam cu coada peste față (râde). Așa am simțit.

Ce ți-au spus părinții când te-ai dus acasă cu noul look?
Tata, Dumnezeu să-l ierte, a fost cel mai surprins, a fost șocat. Mi-a zis: „Ooo, ce-ai făcut, tati? Cine te-a căprit?”

Dialogul se încheie și Paula fuge spre un nou antrenament. Desigur, așa cum își derulează cariera, sub deviza totul sau nimic. Salută școlărește și pășește apăsat spre cel mai important drum din 2018. În feeria de culori și lumini din sala din Budapesta va da o nouă reprezentație. Cu o apărare ermetică și multă inspirație, Paula Ungureanu poate fi jucătoarea capabilă să transforme confruntările în victorii. Și, de acolo, de Sus, s-ar rostogoli, după ani, din nou întrebarea: „Ooo, ce-ai făcut, tati?”