INTERVIU EVENIMENT cu Petre Ivănescu, căpitanul naționalei care a câștigat primul titlu mondial: „M-au ținut ca pe un ostatic, nu puteam să fug pentru că îmi nenoroceau familia. Trebuia să plătesc pentru că am câștigat de două ori Campionatul Mondial”

Căpitanul cu care echipa națională a României de handbal masculin a câștigat primul titlu mondial în 1961 (9-8 cu Cehoslovacia după două reprize de prelungiri), Petre Ivănescu împlinește azi – 15 aprilie – 80 de ani! O vârstă pe care o sărbătorește în Germania, acolo unde s-a stabilit de mai bine de 40 ani. Pentru oamenii de rând din țară, Petre Ivănescu este un nume care nu spune azi foarte multe lucruri, la prima rostire. O recunoaște chiar „Maestrul”, care se arată suprins că a fost sunat pentru interviu. Pentru handbalul românesc a fost un geniu, este o legendă vie. Iar pentru Germania de azi este o celebritate, după toată activitatea depusă în Bundesliga.

„Victoria din 1961 nu a însemnat numai primul titlu mondial obținut de băieți, dar și startul României sportive spre multe alte performanțe internaționale de răsunet. Echipa de la Dormund a convins că orice este posibil dacă există calitate, seriozitate și dorință”, spunea Cornel Oțelea la sărbătorirea a 50 de ani de la primul titlu mondial al handbalului masculin. Performanță în fața căreia a stat un lider autentic, Petre Ivănescu. Am evidențiat acest aspect tocmai pentru a „creiona” dimensiunea acestui rezultat istoric din 1961, iar Cezarului să-i dăm ce-i al Cezarului.

Interviul pe care l-a acordat pentru Prosport a început și s-a terminat într-o notă veselă, dar în interiorul acestuia sunt și câteva pasaje cutremuretoare, peste care marele campion a avut tăria de a trece. A vorbit, totodată despre cum se vede handbalul românesc din Germania, dar și dezamăgirea cruntă pe care a avut-o la națională în perioada 2003-2005. Vă invităm să-l parcurgeți în rândurile care urmează.

Ce sentimente vă încearcă azi, la împlinirea a 80 de ani?

N-am niciun sentiment. Important, pentru prima impresie, nu mă doare nimic. Sunt și eu mirat pentru că am luat atâția pumni în activitatea mea, am avut oasele rupte. Mă mai doare doar atunci când sunt invitat la întâlnirile campionilor olimpici și mondiali ai Germaniei, la care sunt invitați toți foștii mari handbaliști, mă țin de coaste când mă văd.

Motivul?

(Râde). Mă întreabă ce am pățit și le spun că mă dor coastele de la câți pumni mi-am luat de la ei. Normal că și ei încep să râdă. În fiecare an, Comitetul Olimpic German organizează ceremorii pentru foștii campioni. Au foarte mulți campioni, dar printre invitați mă număr și eu. Am însemnat ceva pentru handbalul german. Tocmai am fost solicitat și pentru un interviu, pentru a mă întreba de actuala națională a Germaniei. Și pentru mine, ultimul titlu european a fost o surpriză plăcută, apariția acestui antrenor islandez Dagur Sigurdsson a fost foarte interesantă. A avut curajul să bage jucători tineri, de 19-21 de ani, este adevărat de mare valoare, mai ales că joacă în Bundesliga în compania altor handbaliști de cel mai bun nivel. În Bundesliga sunt echipe mai bune decât naționalele, Kiel, Rhein Neckar Lowen s-ar bate cu oricine din lume. Cluburile sunt adevărate selecționate mondiale.

Germania a avut curajul să promoveze jucători tineri la un Campionat European, România a debutat în schimb handbaliști de 34 de ani…

Am vorbit cu Aihan Omer, chiar l-am întrebat de ce nu face o echipă sănătoasă, cu jucătorii tineri care au confirmat anul trecut la Mondialul din 2015. Chiar dacă la început pierde câteva meciuri, numai așa poți să crești în valoare. N-am înțeles, dar nu mă mai bag și nici nu trebuie să ne mirăm că România nu face pași înainte. Văd că Dedu (n.r. președintele FRH) a adus antrenor străin la fete, care a avut rezultate. Sunt convins, și în România sunt antrenori buni, poate mai buni decât Ryde, doar că și-au pus o piedică singuri pentru că au fost foarte autoritari. Nu mai are cum să meargă în societatea de azi un astfel de stil. Antrenorul de azi trebuie să fie în primul rând un bun psiholog, să asigure o simbioză între jucătoare. Antrenorii români acum învață să fie și foarte buni psihologi, ca profesie poate că sunt printre cei mai buni. Dar în România încă de mai izbești de mentalitatea comunistă.

Cum în caracterizează Petre Ivănescu de azi pe Ivănescu jucătorul care conducea România spre titlul mondial?

Nici nu mă mai gândesc la trecut. Nu trăiesc din trecutul meu ca jucător decât atunci când mă mai doare un șold. Am suferit foarte mult în România din cauza unor decizii medicale necorespunzătoare. Îmi aduc aminte că la un meci în Polonia am căzut în cap, am urinat apoi sânge și nu mi-au dat niciun medicament. Mi-am rupt pubisul, nu am fost scutit nicio zi de antrenament. Am rămas cu un picior cu 2,7 cm mai scund decât celălalt. Până mi-am dat seama, am jucat așa, s-a strâmbat și coloana. Altădată am primit un pumn în ochi cu Ungaria, am avut fractură orbitală. Acum le plătesc pe toate. Am fost generația sacrificată și exploatată la maximum de regimul comunist. Am avut trăiri frumoase la Campionatele Mondiale, dar în comparație cu zilele de astăzi eram tratați ca niște fripturiști. După anumite performanețe ne duceau și ne ofereau câte o masă. Statul român nu ne-a onorat financiar pentru rezultatele avute, din contră am fost buni de plată!

La ce vă referiți?

În momentul când am plecat 4 ani în Germania, statul român mi-a luat câte 20.000 de mărci pe an. M-au ținut ca pe un ostatic, nu puteam să fug pentru că îmi nenoroceau familia rămasă în țară. În total mi-au luat 80.000 de mărci, cu care îmi luam atunci un apartament în Essen, iar azi puteam să-l vând cu jumătate de milion. Trebuia însă să plătesc pentru că am câștigat de două ori Campionatul Mondial. Iar după 4 ani când m-am întors, mi-au spus că nu mai pot să plec.

Și cum ați reușit totuși să plecați până la urmă din nou în Germania?

Gunther von Hagens, personajul care a băgat România în Uniunea Europeană, a trimis un fax la Ambasada României de la Bonn, pentru a mă ajuta să revin. Am plecat sub pretextul să-mi fac doctoratul, mi-am luat și familia. Am făcut vreo patru semestre ca să nu am probleme, am trimis mereu adeverințe de la profesorul îndrumător, dar acasă nu m-am mai întors. La un moment dat nu mai aveam pașaport, vize valabile. Îmi aduc aminte că la finala Cupei Campionilor dintre Gummersbach și ȚSKA Moscova, din deplasare (n.r. 1983), Ministerul de Externe al Germaniei a intervenit la cel al URSS ca să nu mă predea. Nici până la baie nu mă duceam fără antrenorul secund, avem chiloții… Am avut trăiri îngrozitoare, m-am simțit exploatat de regimul comunist.

Bănuiesc că în timp ați reușit totuși să treceți peste aceste stări înspăimântătoare…

Astăzi sunt un om mulțumit și trist doar pentru că mi-am pierdut soția, anul trecut în august. A suferit de o boală foarte grea, ALS (Amitrofă Lateral Scleroză), pentru care nu există niciun medicament astăzi, nu se știe cum se poate trata. Nici în industria farmaceutică nu se fac cercetări, pentru că de o astfel de boală nu suferă foarte multă lume și nu rentează investițiile. Când am fost la doctor cu soția, i s-a spus că mai are de trăit între 2 și 24 de luni. Soția a murit asfixiată, această boală i-a paralizat tot corpul, comenzile de la creier nu au mai ajuns la musculatură. Moartea face parte din viață, dar chinurile nu. Am fost însă destul de puternic și am reușit să trec peste dramă.

Trist…

După o scurtă pauză, discuția cu Petre Ivănescu se mută din nou către handbal

Mai mergeți la meciuri de handbal?

Chiar și miercuri seară am vrut să merg la Gummersbach – Rhein Neckar Lowen (n.r. meci din Bundesliga, scor 21-33), dar până la urmă nu m-am mai dus, știam că vor pierde gazdele. La Gummersbach mă duc destul de des, acolo am și mulți prieteni. În Germania sunt respectat. La anul se fac 50 de ani de când am plecat din România, este și normal să nu mă mai cunoască lumea. Din generația mea am mai rămas, de altfel, doar patru în viață. Generațiile lui Gruia, Gațu, Goran, Birtalan sunt mult mai cunoscute, le știe și publicul.

Totuși, pentru lumea handbalului de azi nu sunteți atât de necunoscut, ați activat la naționala României în perioada 2003-2005. Ca o paranteză, îmi aduc aminte că primul meu articol ca angajat ProSport a fost un interviu realizat cu d-voastră, după ce ați plecat de la lot.

M-am izbit de o mulțime de probleme. Îmi pare că am lucrat acolo, am făcut-o doar pentru că m-a rugat prietenul meu Gațu. Am avut numai prieteni ostentativi la națională. Un antrenor chiar m-a întrebat: „Ce cauți aici? Eu nu te-am chemat”. Apoi, la vreo două săptămâni după ce am plecat, a avut curajul să mă întrebe unde l-ar putea duce pe un jucător de la Constanța să-l opereze. Am fost primit cu ostilitate, mai ales de către antrenori. Iar eu am venit gratis. Pot spune că am rămas mai patriot decât mulți care trăiesc în România. Am plecat de foarte mulți ani, dar patriotismul nu-l pierzi niciodată. Îmi aduc aminte că în 1961, după ce am câștigat primul titlu, am băut de am stins, așa cum se făcea pe vremuri, mai ales după un rezultat neașteptat. Am revenit acasă cu trenul de la Dortmund și am dormit până la graniță. M-a trezit brutal Mișu Redl, când în prima gară ne așteptau deja foarte mulți suporteri. Și așa a fost până la București. Cu toate că era tren Expres a oprit în toate gările. Lumea a venit să ne felicite, cu flori și prăjiuri. Atunci am devenit patriot. Nu societatea comunistă în care am trăit m-a făcut patriot, ci acei oameni care ne-au așteptat în toate gările. Atunci mi-am dat seama de fapt cine este România. Acea lume entuziastă, o parte din această stare fiind transferată și azi.

Handbalul românesc îl mai urmăriți?

Mă uit la meciuri de handbal ale băieților, am antena din România, și nu văd oameni în tribune. Le urmăresc mai mult pe fete, produc și mai multă valoare azi.

Este cineva care vă place în mod special?

O admir pe Cristina Neagu, pe Oana Manea, îmi plac în general toate fetele de la națională. Cristina Neagu este ceva deosebit, o apariție de mare valoare. Ce face pe teren este fantastic.

Din handbalul masculin…

Este băiatul care a jucat la Hamburg… Șimicu. Avea un șut foarte bun, se integrase în joc, chiar dacă tehnic mai avea anumite lacune. Și Criciotoiu e foarte bun. România ar putea face o națională foarte bună, mai e și Valentin Ghionea, un jucător foarte valoros, îmi place și pivotul Novanc, dar și puștiul din Polonia (n.r. Racoțea). Dar din ce am înțeles, unii nu prea vor să ma vină la lot. Ar trebui ca șefii federației să se urce în avion, să se ducă și să vorbească față în față cu ei. Cu Criciotoiu, Șimicu și Racoțea și cu alți jucători s-ar putea face o națională tare.

Ce lacune ați observat în handbalul românesc, eventual la nivel de națională?

Din ce am observat, România nu face contraatac. În Germania, cele mai multe goluri le înscriu extremele, care au niște sărituri extraordinare, apoi vine linia a doua. Apoi, condiția fizică specifică este deficitară. Când eram la națională, echipa nu rezista decât vreo 40-50 de minute, apoi pierdeam la 10 goluri. Este mult de discutat, dar în primul rând tot sportul românesc, nu numai handbalul, trebuie să-și schimbe mentalitatea. Iar o mare responsabilitate le revine chiar sportivilor. Este greu fără o viață interioară liniștită. Fiecare sportiv trebuie să lucreze în primul rând pentru el, iar când intri în arenă să știi că trebuie să dai sută la sută. La acest capitol ține de caracterul fiecăruia.

Spuneați că ați urmărit naționala feminină. Poate visa chiar și la aurul olimpic la Rio?

Este o echipă matură, cu câteva componente excepționale și cu o comportare profesionistă. Nu poți câștiga un titlu olimpic fără armonie în echipă. Relațiile interumane între jucătoare trebuie să fie clare. Dacă este îndeplinit acest criteriu și dacă își adună potențialul fizic și psihic putem vedea România pe cea mai înaltă treaptă.

La final, v-aș ruga să transmiteți un gând celor de acasă.

Îi salut pe toți, chiar am să vin în România la sfârșitul lunii și am să stau o săptămână, când am să mă revăd cu prietenii. Gheorghe Goran mă consiliază când vin în România, el îmi rezolvă toate treburile. Este un băiat bun. Toți jucătorii care au venit la națională după generația noastră au încercat să se alăture de câte unul din noi. Goran m-a luat pe mine în primire. Sper să nu-l enervez prea tare. (Râde la finalul discuției Petre Ivănescu).

Cine este Petre Ivănescu (80 ani)

• Activitate ca jucător:
• Dublu campion mondial cu România (1961 și 1964)
• Golgheterul Campionatului Mondial din 1961
• 205 selecții la prima reprezentativă pe parcursul a 10 ani
• 13 titluri naționale cu Dinamo
• Câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Dinamo în 1965
• Activitate după ce a agățat ghetele în cui
• A antrenat la nivelul Bundesligii peste 30 de ani, timp în care a câștigat, printre altele, titlul cu Gummersbach în 1982 și 1983 și cu Tusem Essen (1986)
• A câștigat Cupa Campionilor Europeni cu Gummersbach (1993)
• A fost selecționerul Germaniei și României
• Diverse funcții de conducere la Gummersbach și Essen

Știați că avem o pagină de Facebook dedicată handbalului?