Jos pălăria, Oltchim!

Românii au venit în pelerinaj la handbal. Sala „Ioan Kunst
Ghermănescu” a fost punctul zero al sportului! Dealul dinspre
Polivalentă a fost urcat la pas dinspre Palatul Copiilor, iar
aleile Parcului Tineretului dinspre Orășelul Copiilor au fost mai
pline ca de 1 iunie. Deși ploua!

Sâmbătă seară a fost Orășelul Oltchimului. Goarnele specifice
publicului vâlcean, fularele roș-albastre comercializate de
vânzătorii ambulanți și pălăriile cu… „Jos pălăria!”. O recuzită
impresionantă pentru niște fete deosebite. Toți cei care mergeam
spre sală știam că șansele de a ne bucura la final sunt egale cu
cele ca Oltchim să joace finala Ligii de anul viitor, acasă, la
Vâlcea, într-o sală pe care cineva să o construiască, pentru că
această echipă chiar merită, dar voiam să vedem o finală cum nu am
mai avut în România de la Salatieră încoace. Era conștiința
contemporaneității cu o pagină de istorie a sportului, dar și
dorința de a le mulțumi, indiferent de rezultat, fetelor lui
Voina.

Ioana a acordat exclusivitate handbalului

Ioana e moderatoarea, dar și prietena de la Sport.ro și PRO TV.
Ne cunoaștem de foarte mult timp, e din Cluj și știu cât de mult
înseamnă pentru ea fotbalul și vișiniul CFR-ului. Am întrebat-o
aseară între două intrări în live dacă știe cum s-a terminat
campionatul. M-a privit contrariată: „Suntem la handbal, trăim o
finală de Liga Campionilor, tu mă întrebi de fotbal?!”. M-am retras
bâiguind nu știu ce și l-am sunat pe șeful de la fotbal al
ProSport. Handbalul făcea concurență neloială fotbalului. De fapt,
a fost victoria acestui sport. Într-o seară în care România acorda
titlul de campioană la fotbal, Oltchimul își juca la oră de maximă
audiență, pe postul cel mai urmărit de români, rolul de
protagonistă într-o finală cu un adversar uriaș.

La
Vâlcea, publicul e mai fierbinte

Trăirile dintr-o sală arhiplină sunt contradictorii. Ca impresie
generală a fost frumos, fără doar și poate. Dar, ori că am rămas cu
imaginile acelea cu fetele prăbușite la pământ într-o perdea de fum
printre jocuri de lasere ce scormoneau o rană abia consfințită, ori
că ne așteptam la mai mult, semifinala Oltchim – Gyor a fost peste
ca atmosferă. O explicație ar fi că în Sala „Traian” toată lumea
strigă, în timp ce la București au fost mai mult aplauze. Asta nu
înseamnă că nu a meritat fiecare minut petrecut la finala de
sâmbătă. Superlativele au fost clipele de la intrarea în sală
pentru încălzirea fetelor, momentul „Jos Pălăria!”, minutele în
care ne-am desprins prima și singura dată la două goluri (3-1 și
4-2), dar și finalul cu o sală aplaudându‑le ca pe niște
învingătoare pe învinse. Plus jocul de lumini și sunet de la
ceremonia de înmânare a trofeului.

Ne-am
făcut de râs cu tabela

Repetatele întreruperi pentru ștergerea podelei din cauza
condensului, dar mai ales minutele de confuzie create de
inexplicabila defecțiune la tabela de marcaj, și faptul că trofeul
a fost ridicat de altcineva decât ne-am fi dorit au umbrit o seară
altfel frumoasă. Dacă în plan sportiv am fost nevoiți să ne
recunoaștem învinși de un adversar incomparabil mai puternic și am
găsit resurse pentru a aplauda în ritm de „We are the champions”,
la „momentul tabela” ne‑am simțit cu toții mici. Golul 13 al
danezelor a fost cu ghinion pentru organizatori. Bătrâna tabelă a
Polivalentei s-a blocat la 12-10 în minutul 21 al finalei și minute
bune priveam cu toții jenați care pe unde puteam. Eram brusc
preocupați de altceva pentru a nu fi nevoiți să explicăm colegilor
străini de la masa presei de ce meciul trebuie să continue ca în
evul mediu al sportului, cu abac în loc de tabelă
electronică.

Echipa
care știe și să sufere împreună

Am pierdut! 31-32. Scorul nu mai contează. Pe final le puteam
bate, dar pitbulițele daneze ne‑au refuzat până și satisfacția
asta. La final le căutam cu privirea pe ale noastre. Popovici,
Vărzaru și antipatica de Jurak făceau hora aceea a bucuriei și ne
agresau vizual. Ce ciudată e hora asta făcută de alții! Vizitiu s-a
prăbușit plângând, Neagu a sprijinit panourile spunându-le
prietenilor din tribună: „Nu mai pot!”, Ardean făcea stretching
pentru a-și detensiona psihicul mai degrabă decât fizicul.
Experimentată, Steluța Luca Lazăr trecea pe la fiecare dintre
colege. O consolare în grup, cu fetele alternând rolurile. Una în
picioare, întinzându-i alteia o mână pentru a se ridica de la
podea.
Și apoi festivitatea de premiere. Danezele, baie cu șampanie,
fetele noastre, unele la vestiare, altele trăgând cu ochiul la
extazul adversarelor. Din înfrângerea de acum s-a născut ambiția
unui triumf la anul. Important e să rămână la fel de echipă.
Dincolo de toate, clipele de final ne-au arătat că această echipă
știe și să sufere împreună, după ce s-a bucurat și ne-a bucurat
atât!