La cinci ani după ce trecuse la pas de tot ce întâlnise în cale prin Europa, cucerind trofeul IHF cu Chimistul (vechea denumire a Oltchimului), Maria Verigeanu, actuală Torok-Duca, repeta performanța în 1989.
Fragmentele unei finale câștigate la Vilnius, în fața localnicelor de la Egle, deținătoarele trofeului, sunt recompuse de către Maria Torok-Duca, cea mai bună jucătoare a formației vâlcence din toate timpurile.
Tur: Chimistul – Egle Vilnius 26-18, retur: Egle Vilnius – Chimistul 21-26, contabilizează sec istoria. Dincolo de statistici sunt amintirile care se leagă aducând în față povestea unei generații de aur. „În semifinale am dat peste alte rusoaice, de la Rostov pe Don, care ne-au chinuit rău de tot. A fost o calificare mult mai grea ca în ’84”, își amintește Maria Torok-Duca. Diferența de opt goluri cu care s-au impus la Vâlcea era neliniștitoare pentru fete: „Am plecat spre Vilnius, însă nu eram foarte convinse că trofeul va fi al nostru, pentru că, deși aveam un joc bun, se mai întâmpla ca și arbitrii să mai greșească”.
Cu trenul prin Europa
Meciul disputat pe 30 aprilie, într-o sală multifuncțională, care servea și ca patinoar, a rămas viu în memoria fostei handbaliste. „Terenul de joc era amplasat cumva la jumătate. Era un vacarm de nu ne auzeam una pe alta. Atunci a fost meciul portarilor, Doina Rodeanu a închis perfect poarta, iar rusoiacele nu au mai avut ce face”, se compun bucățile tabloului. Un tablou în care deplasările în Europa se făceau cu trenul sau cu autocarul și unde fiecare ieșire în afară era strict monitorizată. „Era greu atunci. Abia puteam pleca noi, fetele, un antrenor sau doi, și mai era acceptat un singur om cu noi. Era o supraveghere strictă, nu aveai multă libertate de mișcare”, povestește fosta sportivă.
Surorile Torok, dublul de aur al semicercului Transferată la Chimistul în 1982, pe când avea 22 de ani, Maria Torok avea să se simtă ca acasă la Rm. Vâlcea. S-a îndrăgostit de loc și de oameni și a ales să facă din orașul de pe malul râului Olt a doua casă. „Au fost cei mai frumoși ani ai vieții de jucătoare, în care am ajuns la o maturitate extraordinară a jocului”, caracterizează scurt „Mori” cei nouă ani (’82-’90 și ’94-’95) petrecuți la Chimistul. O satisfacție dublată și de prezența surorii mai mici, Edit, care i-a călcat pe urme. Tot handbal și tot Chimistul. „Eram foarte fericită și foarte mândră, eram ca o mamă care trăiește din succesul fiicei ei”, explică Maria Torok. O legătură sufletească care s-a transpus și pe semicerc: „Pe teren am adus această relație deosebită, exista între noi o comunicare în care fără vorbe știam ce trebuie să facem. Am depins mult una de cealaltă pentru că ea juca inter, iar eu mai mult pe semicerc, cu un joc mai în viteză, mai la finețe”.
Un singur regret: naționala
Vorbește calm, iar întâmplări de demult se înșiră rând pe rând. Golurile de la echipa de club se mută la prima reprezentativă și pentru prima dată se face liniște. „Nu am niciun regret, însă mi-aș fi dorit rezultate mai bune la națională, să fi mers la Olimpiadă sau să obțin o medalie la Mondiale, sunt lucruri care îți întregesc cariera. Chiar și la club, visam măcar o dată la trofeul Ligii Campionilor. A fost o bucurie pe care am trăit-o însă prin sora mea, care l-a cucerit de patru ori cu Hypo”, oftează ea. Discuția se trage spre prezent, iar Maria Torok frapează prin sinceritate: „Mi-ar fi plăcut să mă fi născut câțiva ani mai târziu, să fi putut juca acum finala cu Viborg!”.
Fiecare generație are valoarea ei
O provocăm la un exericițiu de imaginație și o rugăm să ne spună unde s-ar vedea în echipa lui Radu Voina: „Întotdeauna mi-a plăcut concurența, cu atât mai mult într-o echipă unde fiecare post e acoperit de două jucătoare valoroase. Probabil m-aș fi bătut pe semicerc în extreme sau chiar în centru”. Ocolește cu diplomație orice fel de comparație între generația din ’89 și cea de acum. „Fiecare echipă a fost valoroasă la vremea ei. Atunci eram noi și nu erau ele, acum sunt ele și nu mai suntem noi. Important este că există aceste performanțe”, punctează ea liniștit. Cu aceeași seninătate vorbește despre fetele de acum. „Am lucrat pe când erau junioare cu Manea, cu Meiroșu, Nechita, le apreciez pe Luca și Lecușanu, admir talentul Cristinei Neagu și aștept cu interes maturizarea Patriciei Vizitiu. Fiecare jucătoare are ceva pus de o parte, un dar care vine să întregească nucleul echipei”. O echipă care va lupta, peste șapte zile, pentru un trofeu de vis.
Relație specială cu Huțupan Antrenoare la Centrul Național de Excelență din Râmnicu Vâlcea, Maria Torok-Duca face echipă cu o altă mare glorie a Oltchimului, Luminița Huțupan. „O apreciez mult pe Luminița pentru că are o calitate extraordinară, care este modestia. Este un om cald, deschis, cu care povestesc tot timpul, cu atât mai mult cu cât am și jucat una împotriva celeilalte, demult, în tinerețe, pe când ea juca la Piatra-Neamț”, zâmbește ea melancolic.
Pe teren am avut o relație deosebită cu sora mea Edit Matei. Ne înțelegeam fără vorbe, știam ce trebuie să facem Maria Torok
Atmosfera în sală era ca acum, numai că se scanda doar numele echipei, că atât era voie Maria Torok-Duca
Nu este suficient să joci finala, trebuie să o câștigi. În sport ți se oferă o singură dată șansa Maria Torok Verigeanu
În finala din ’89, Maria a făcut echipă cu sora mai mică, Edit.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER