Misterul dispariției celor 55.000. Cum s-au volatilizat peste noapte 88% din handbaliștii legitimați în România. Astăzi, practicanții acestui sport însumează 0,042% din populația țării

O epidemie misterioasă, un cataclism despre care se știu mai puține lucruri certe decât despre dispariția dinozaurilor, a dus la „evaporarea” a aproape 90% din handbaliștii legitimați în România. Extincția s-a petrecut între 1995 și 1996, interval în care, conform datelor oficiale comunicate de federație, minister și Institutul Național de Statistică, numărul sportivilor români care practicau handbalul s-a micșorat de la 63.260 (în 1995) la 8.160 (în 1996).

20 de ani după această enigmatică prăbușire consemnată de statistici – pe cât de neobișnuită, pe atât de nebăgată în seamă la acel moment, după cum veți observa mai jos -, România este calificată cu naționala feminină, în 2016, la Olimpiada de la Rio. Cu doar trei luni mai devreme, în decembrie 2015, echipa izbutise și o medalie de bronz la Mondiale. Scriptic, cele două performanțe la vârf se sprijină pe existența a 8.000 de sportivi legitimați, conform informațiilor oferite ProSport de Alexandru Dedu, președintele de acum al federației de handbal.

Poate părea mult, dacă ne raportăm la alte sporturi de echipă din România (în 2014 existau 1.400 de sportivi la polo, 2.305 la volei, 845 la hochei, 4.879 la rugby). Însă România a învins în ultimele luni de două ori Danemarca pe terenul acesteia, la Mondiale și în turneul preolimpic. Iar Danemarca avea, în 2011, 119.000 handbaliști legitimați: 58.000 de băieți și 61.000 de fete. În condițiile în care România are 19 milioane de locuitori, iar Danemarca – 5,5 milioane, lucrurile încep să se schimbe. Asta înseamnă că 2,1% din populația daneză practică handbalul, pe când la noi – 0,042%.

În 1989, Anuarul Handbalului Românesc consemna cifra de 70.000 de sportivi legitimați

Până aici, deși remarcabile, lucrurile nu sunt neobișnuite pentru România. Ne-am învățat să facem bice care trosnesc în diverse situații foarte defavorabile. La Olimpiadă se așteaptă și anul acesta medalii de la sporturi care sunt făcute, în România, de o mână de oameni (boxul – 1.000 de sportivi, scrima – 1.400, halterele – 300, canotajul – 650, caiac-canoe – 950).

Însă, dacă dăm crezare actelor, România a obținut în 2016 calificarea la Olimpiadă având cu 57.500 mai puțini handbaliști decât în 1992, când naționala masculină, participantă la Jocurile Olimpice de la Barcelona, s-a clasat pe locul 8 din 12 echipe. Este cea mai mare scădere a numărului de jucători înregistrată vreodată în tot sportul românesc.

Statisticile existente la federație și la minister spun că, pe vremea când juca Alexandru Buligan, România avea 70.000 de handbaliști.
FOTO: contul de Facebook al lui Alexandru Buligan

ProSport a stat de vorbă cu cei care au răspuns de handbalul din țara noastră după 1990, pentru a afla ce s-a întâmplat la granița dintre 1995 și 1996, atunci când 55.000 de sportivi au dispărut, practic, peste noapte. Am aflat că nimeni nu poate spune cu certitudine despre ce a fost vorba, deși fenomenul este unic în sportul românesc și, poate mondial. Lipsa unor explicații punctuale a fost suplinită de presupuneri.

Așadar: anuarul handbalului românesc 1989 consemnează – jucători legitimați: 70.000. Trei ani mai târziu, în 1992, Federația Română de Handbal raportează la Ministerul Tineretului și Sporturilor că mai are în evidență 65.500 – așadar, cu 4.500 mai puțini. Trendul sinuos, dar ușor descendent al practicanților de handbal din România a urmat, apoi, traiectoria întregului sport. În 1993, FR Handbal raportează 61.000, în 1994 – 63.260, în 1995 – 63.260.

Apoi, brusc, în 1996 apar 8.160. Așadar, între 1995 și 1996 au dispărut din scriptele handbalului românesc 55.100 de sportivi. Între cele două raportări ale federației de handbal către Ministerul Tineretului și Sporturilor s-au evaporat 87,4% din jucătorii legitimați.

Mihai Marinescu, fost secretar general al federației: „Nu-mi explic ce s-a întâmplat și nici nu-mi amintesc să se fi vorbit vreodată de asta”

Mihai Marinescu (71 de ani), campion mondial cu România în 1970, a activat în conducerea FR Handbal 21 de ani, între 1986-1992 și 2000-2015, 19 dintre aceștia fiind secretar general. Între 1992 și 2000, când Ministerul Apărării n-a mai permis detașarea sa la federație, a rămas conectat la forurile decizionale ale handbalului în calitate de apropiat al șefilor de acolo și conducător al secției de la Steaua. Știe absolut tot ce s-a întâmplat în handbalul românesc din ultimii 30 de ani, mai puțin episodul cu dispariția a 55.000 de sportivi dintr-o dată: „Nu-mi explic cum a fost posibil și nici nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată despre asta. În 1995-1996 nu eram la federație, plecasem în 1992. Însă, într-adevăr, e foarte ciudat. N-am auzit niciodată pe nimeni să fi remarcat sau vorbit. E adevărat, înainte de 1989 erau mult mai multe echipe decât acum și, implicit, mai mulți sportivi. Erau campionate până la nivel județean. După 1990, cluburile, care țineau, multe dintre ele, de fabrici, au început să se desființeze pe măsură ce murea și industria. Însă, chiar și așa, nu pot să-mi explic cum a fost posibil ca din 1995 până în 1996 să dispară 55.000 de handbaliști. E un mister. Lăsați-mă să mă interesez la federație, să vedem, poate știe cineva ceva”.

Echipa din 1990 a Liceului Militar de Aviație „Tudor Vladimirescu” din Craiova. În acea perioadă, handbalul încă se mai practica pe scară largă în România

Valentin Samungi, președintele federației în timpul „extincției”: „Ceva s-a întâmplat, dar nu știu ce. Oricum, datele de până în 1995 sunt reale”

Valentin Samungi (74 de ani), campion mondial în 1970 și medaliat cu bronz la Olimpiada de la Munchen, din 1972, a fost președintele federației exact în perioada misterioasă în care România a „sărit” de la 63.260 la numai 8.160 de handbaliști. Samungi, ales în fruntea FR Handbal în 1994, spune că nu-și amintește ce s-a întâmplat, dar garantează că cifrele raportate erau corecte. „Vă asigur că atâția handbaliști avea România în 1989 câți scrie în anuar, adică 70.000. Dacă mă gândesc puțin, vă spun și numărul de echipe. Așa este, aveam foarte mulți sportivi atât la fete, cât și la băieți. Păi, ca să vă faceți o idee, numai în București, în campionatul municipal, erau înscrise 40 de echipe! Fără a mai vorbi de cele din prima și a doua ligă. Toți aveau în secții, pe lângă seniori, și echipe de juniori și copii. După Revoluție, numărul a început să scadă. Însă aveți dreptate, această dispariție bruscă a peste 50.000 nu e posibilă și nici plauzibilă. Ceva s-a întâmplat atunci, între 1995 și 1996, dar nu știu ce”.

Fostul mare handbalist a fost foarte intrigat de problema ridicată de ProSport: „Voi vorbi și cu ceilalți colegi de-ai mei care au activat între 1990 și 2000 la federație, poate își amintește cineva. În principiu, ar fi trebuit să știu, pentru că un asemenea eveniment nu avea cum să aibă loc fără să fiu informat. Procedura era aceasta: federația centraliza numărul de sportivi, îl raporta la minister și ministerul îl trimitea, mai departe, la Institutul Național de Statistică. E real că, după Revoluție, s-au desființat multe echipe, iar foarte mulți handbaliști au plecat în străinătate, pentru că pe atunci aveam o valoare competitivă la nivel mondial. Unii mai raportau juniorii II și la juniori III, dar erau chestii punctuale, tot nu are cum să fie o diferență așa mare”.

Cristian Gațu, președintele federației din 1997 până în 2014: „Cifrele de dinainte de 1996 erau false”

O altă variantă are Cristian Gațu (71 de ani), campion mondial în 1970 și 1974, medaliat cu bronz la Olimpiada din 1972 și cu bronz la Olimpiada din 1976, a preluat președinția FR Handbal în 1997 și s-a menținut în funcție până în 2014. După Revoluție, Gațu a fost secretar de stat pe sport la Ministerul Tineretului și Sporturilor din 1991 până în 1993. El garantează că datele de dinainte de 1996 erau false: „Se raporta aiurea, așa cum se făcea în toate domeniile în comunism. Spuneau că au atâția sportivi pentru că nu-i verifica nimeni și ca să demonstreze că aveau activitate. N-avea cum să aibă România 70.000 de handbaliști în 1989. E exclus. După Revoluție, în primii ani, n-a mai făcut nimeni o centralizare judicioasă a numărului de sportivi, ca să știm exact cum stăteam. Probabil că e reală cifra din 1996. Cred că abia atunci a făcut federația de handbal o statistică și a actualizat corect datele”.

Explicația lui Gațu se bate, totuși, cap în cap cu cea a lui Samungi, președintele din 1996, care ar fi trebuit să-și aducă primul aminte de acest mare șoc al trezirii la realitate. E de presupus că, atunci când constați, ca șef de federație, că ai, de fapt, cu 87% mai puțini sportivi decât credeai, este un moment memorabil, dacă nu chiar dramatic, despre care se vorbește în tot handbalul. E ușor de imaginat ce vâlvă ar produce azi știrea că România nu are în realitate 117.000 de fotbaliști legitimați, ci cu 87% mai puțini, adică în jurul a 15.000. Cu toate acestea, Samungi și Marinescu nu-și amintesc absolut nimic și sunt la fel de nedumeriți ca și reporterul.

Mihai Bocan, secretar general al federației: „Depinde cum calculezi. Probabil că includeau și copiii„

Mihai Bocan (63 de ani), secretarul general al federației de handbal în acest moment, oferă o altă explicație care pare, de altfel, și cel mai aproape de adevăr: „Datele nu erau false, însă depinde cum calculezi. Dacă iei în calcul și copiii legitimați la asociațiile județene, și pe cei de la școlile sportive, atunci într-adevăr poți obține cifre spectaculoase. E foarte probabil ca, până în 1995, să se fi calculat așa. Cifra de după 1996 este însă, după părerea mea, mai apropiată de calculul corect”. Bocan a explicat apoi: „Dacă sunt profesor la o școală sportivă, să spunem, și mi se spune că, pentru a avea catedră, am nevoie de patru grupe a câte 15 jucători, sigur că îi legitimez, se fac 60, dar nu ar fi corect ca ei să fie deja trecuți în statistică, pentru că poate peste o lună sau trei luni cei mai mulți dintre acești copii nu vor mai veni la handbal. Și atunci e o situație care nu reflectă realitatea. Pentru mine sunt legimați juniorii II, juniorii III, cadeții. Ei sunt relativ ușor de estimat, ca idee: câți avem în campionatele naționale? Avem 170 de echipe pe care le înmulțim cu 15-20 de jucători. Dacă vreau să mă duc mai jos, iau legătura cu asociațiile județene și întreb: câți avem la juniori III? Câți sunt la juniori IV? Câți la minihandbal? Îi adun și pe ăia, 10-12 copii de fiecare echipă, și-mi dă ceva. Mă gândesc că asta trebuie să fie, pentru că altfel ar fi fantastic de mult. Ne-am bate cu Franța la număr de sportivi”.

Mihai Bocan, secretarul general al FR Handbal, crede că și acum s-ar putea raporta un număr nerealist de mare de sportivi dacă s-ar include în statistici copiii și juniorii III și IV. În imagine, fază dintr-un meci de minihandbal. FOTO: academiadehandbalminaur.ro

Secretarul general al FR Handbal spune, totuși, că înainte de Revoluție și imediat după erau, într-adevăr, mult mai mulți handbaliști – dar, desigur, nu 65-70.000: „A scăzut numărul de practicanți. Gândiți-vă că au dispărut multe școli sportive. Baza de acum e mică. Am ajuns să avem 4 sau 5 cluburi de juniori în tot Bucureștiul. Situația e dramatică”.

Alexandru Dedu, actualul președinte al FR Handbal: „Datele nu erau reale”

Alexandru Dedu, președinte al FR Handbal din 2014, când a câștigat alegerile împotriva lui Cristian Gațu, împărtășește bănuielile acestuia: „Cred că datele de dinainte de 1996 nu au fost reale. Acum avem 8.000 de jucători legitimați. Să știți că și în acest moment avem foarte multe echipe la nivelul Bucureștiului. În plus, acum avem și minihandbalul, care pe atunci nu exista. În acel moment eram handbalist în activitate, dar e imposibil să fi fost 65-70.000 de jucători legitimați în România”.

Cum se raporta, înainte de Revoluție, depășirea producției de sportivi „la hectar”

Discuția cu conducătorii de atunci și de acum ai handbalului românesc a oferit, așadar, o presupunere plauzibilă, dar fără ca să fie sprijinită de ceva. În lipsa unor date concrete și pentru că nimeni nu-și amintește ce s-a petrecut atunci, rămân supozițiile. Explicațiile lui Bocan, Gațu și Dedu par apropiate de adevăr. Gațu și Dedu spun că practica umflării cifrelor în sportul românesc era generalizată și bănuiesc că la celelalte discipline lucrurile stăteau la fel. Bocan nuanțează și crede că erau incluși în statistici, pentru a ieși la socoteală cât mai mulți, și copiii și juniorii cei mai mici. ProSport a verificat acest lucru și a descoperit că în situația handbalului mai sunt câteva sporturi, dar majoritatea n-au trecut prin acest „cataclism”. După Revoluție sunt discipline al căror număr de practicanți s-a redus brusc, însă în ani diferiți. Explicația ar fi că această „regularizare” s-a produs atunci când conducerile federațiilor respective au luat taurul de coarne și au îndrăznit să facă un recensământ corect al sportivilor.

Nebunia cu falsificarea statisticilor reale din România a început în perioada lui Nicolae Ceaușescu. Imagine din 1979, de la defilarea din deschiderea celei de-a doua ediții a Daciadei, competiție de masă unde era obligatoriu ca toate localitățile să participe. FOTO: www.comunismulinromania.ro

Boxul a ajuns de la 7.023 de sportivi în 1992 la numai 1.017 în 2014. Evoluția a fost sinuoasă, însă trendul general a fost descendent. În 1993 se raportau 3.824 de pugiliști (cu 3.199 mai puțini decât în anul anterior), apoi s-a crescut ușor până în 1996, când s-a ajuns la 4.367. În 1997 a urmat altă cădere abruptă, la 2.977. În 2001 se raportau 3.225 de sportivi la FR Box, iar în 2002 – numai 1.826. De atunci, treptat, numărul a tot coborât până la cel de acum: 1.017.

La scrimă, în 1992 erau raportați 3.532 de sportivi. În anul următor mai erau înregistrați la federație numai 1.459.. Numărul lor a crescut ușor până în 2000, când existau 1.929 de scrimeri în România. Apoi a început coborârea, fundul prăpastiei fiind atins în 2005, când mai erau legitimați, în toată țara, doar 859 de sportivi. În 2014 erau 1.400.

La haltere, în 1992 erau înregistrați 3.900 de sportivi. În 1993, numărul lor cădea brusc la doar 590. Cu suișuri și coborâșuri, vârful de după această perioadă s-a consemnat în 2004, când FR Haltere raporta la minister 928 de sportivi legitimați în toată țara. Numărul lor a coborât ușor până în 2010, când mai erau 730, apoi, în 2011, a urmat o nouă scădere masivă, cu peste 50%, până la doar 304. În 2014 mai erau 316 halterofili în toată România.