Norul vulcanic a aterizat la Vâlcea**

Telefonul vibrează în gol. E doar o luminiță inutilă pe un birou
lângă un laptop. Tot ce înseamnă comunicare se rezumă la scris și
citit. E greu de crezut că orășelul ăsta atât de liniștit poate
ascunde un loc în care infernul să fie pe pământ. Ce vulcani
islandezi? Ce nori? Ce restricții aeriene? Aici e dictatura
decibelilor.

Sala de dincolo de neguri sau locul unde nu se mai aude nimic.
Decât un vuiet asurzitor. Am impresia că aș putea scrie la
nesfârșit despre zgomot. Odă gălăgiei. Tobelor, trompetelor. E
patru și un pic. Fetele sunt la vestiare, pregătite să iasă pe
parchet, dar în sală se cântă de două ore. Primii oameni au intrat
puțin după ora două. Era încă întuneric în sală. Luminile s-au
aprins când mai rămăseseră mai mult de două ore. Sala era trei
sferturi plină.

Cenușă
fonică!

Mai e o oră, și atunci animatorul sălii toarnă gaz peste ditamai
vâlvătaia. Mai era nevoie? „Să ascultăm acum imul Oltchimului!”.
Deja arhiplină, sala devine și isterică. E logic să te întrebi în
gând dacă îți vor rezista timpanele la goluri. Poți să o faci și
tare, tot aia e. Urmează un concurs nebun. DJ-ul e hotărât să
spargă boxele și dă la maximum, fanilor nu le pasă de propriii
plămâni și zbiară. Urlă. E haos. Și în haosul acesta apar fetele.
Cu trei sferturi de oră înainte de start. Treningurile
bleu-albastru ies la încălzire, dar sala clocotea de mult. Mai trec
cinci minute și adversarele unguroaice sprintează spre centrul
terenului. Galeria lor – 150 de maghiari verzi și destul de
gălăgioși – urlă. Ai noștri fac zgomot, dar și aplaudă. E sport în
stare pură.

Ritualul steagurilor, prezentarea echipelor, imnul Champions
League (are ceva din cel de la fotbal)… Numai titulatura te face
să tresari. Oana Manea și Steluța Luca sunt sărbătorite pentru
zilele de naștere. Galeria vuiește asurzitor, acoperind un obicei
impresionant al maghiarilor: față în față, galeria și echipa își
cântă imnul național. Gata! Poate să înceapă. Meciul, că iadul
continuă.

Ada din
Băilești

Timpul se dilată sau, din contră, se strânge, în funcție de
evoluția fetelor și mai ales a scorului. Mergem cap la cap cu
unguroaicele. Mai exact se țin scai de noi și asta ne înnebunește.
Privim tabela și nu ne dăm seama dacă acel cronometru merge prea
repede sau prea încet. La 5-5 se aude o voce: „Fluieră finalul!”.
Pauza e primul moment liniștit din ultimele ore. Vuietul lasă loc
freamătului. Tensiunea și emoția plutesc în aer. Dar imediat după
pauză, Ada Nechita, cea susținută original de familia din Băilești
cu un portret cu nea Mărin (foto stânga), ia meciul pe cont
propriu. Secundele sunt ale noastre, se scurg și nu ne pasă. Finala
nu e Morgana. O putem atinge, iar finalul e sublim. În picioare, o
sală își cântă cu ultimele doze de energie o imensă bucurie.

„Să vină Cupa!”

10, 9, 8, 7… și totul în jur erupe. Te temi ca de bucurie să
nu se prăvălească tribunele peste fete, dar se întâmplă exact pe
dos. Handbalistele asaltează tribuna oficială pentru a îmbrățișa
conducerea. Un tsunami de entuziasm și împlinire care mătură tot.
Hagi (foto jos) privește și aplaudă. E luat pe sus. Totul e
exploziv, la propriu. Artificii, confetti picate din tavan, miros
de fum și o veritabilă bătaie cu frișcă, începută de fete și ajunsă
la jurnaliști ori oficiali. Se face liniște prima oară la 19:19.
După cinci ore de vacarm, timpanele ori pulsul continuă să bată în
ritmul tobelor. O clipă nu se mai aude nimic. Un cor de șase voci
care se tăvălesc printre confetti privește spre viitor: „Să vină
Cupa, să vină Cupa, să vină Cupa la Vâlcea!”.