Opinie Alex Brădescu: O lecție de viață
Hai să încercăm să facem din Euro ăsta o premieră! Cum ar fi ca
să nu rămânem în memorie doar cu o horă de după finala mică,
cercurile de bronz de la gât și cu eterna frustrare românească:
„Puteam mai mult?”
Am avut o generație de excepție, care s-a cam epuizat. Și nu vă
gândiți să spuneți că în van, pentru că un argint la Mondiale și un
bronz la Europene nu e de nasul oricui. Le mulțumim din toată inima
și le cerem scuze la fel când spunem că ar cam fi cazul unui
„refresh”. Și poate ar fi o idee ca noua generație să nu se
transfere toată la Oltchim.
Nu de alta, dar poate Voina și Gațu ar trebui să își treacă în
vocabular și cuvântul „uzură”.
Avem câteva atuuri senzaționale. Primul e Cristina Neagu și teama
disperată a adversarelor când se înalță de pe loc și trimite
trasoarele care au comparat-o cu Karabatic. Apoi Talida, pe care
suntem bucuroși că am descoperit-o chiar și printre țipetele
înfiorătoare până la astupatul urechilor ale Paulei. Într-un final,
avem ideea aceea aproape nebunească de a contraataca mereu cu
pivotul. O facem de vreo patru ediții ale turneelor finale, toată
lumea s-a prins de ea și încă ne merge perfect.
Vom avea poate la un moment dat și putința de a gestiona
momentele-cheie. Poate că, peste câțiva ani, când scorul va fi egal
în ultimul minut, o să putem să nu luăm la țintă barele. Sau, când
suntem conduși cu un gol și avem șapte metri, n-o să ratăm, deși nu
ratasem niciunul până atunci. Mai pe scurt, o să găsim poate și
medicamentul împotriva parkinson-uÂlui local să-l punem în
genunchieră.