Pivotul lui Dinamo, Gustav Rydergard, handbalist profesionist de la 25 de ani: „Până atunci am studiat cinci ani pentru a deveni profesor de suedeză și istorie”

Suedezul Gustav Rydergard (30 ani) este unul dintre cei mai interesanți handbaliști sosiți în vară în România, atât prin prisma campionatului din care a venit, Bundesliga (Hannover Burgdorf), cât și prin modul său de a fi în afara terenului. Pivotul a fost transferat de Dinamo, echipă la care s-a făcut deja remarcat.

Ultimul moment ieșit din comun, cu Rydergard în rol principal, s-a consemnat miercuri după-amiază, la Suceava. Partida s-a încheiat cu victoria echipei Dinamo la masa verde, însă suedezul a avut un mare regret. Și-a dorit foarte mult să joace în această partidă, întrucât în ziua imediat următoare – joi – urma să ajungă pe masa de operație și va fi nevoit să stea o perioadă în afara terenului. El a acuzat în ultima o ciupitură de menisc, iar cea mai bună soluție a fost intervenția chirurgicală. Gustav Rydergard este un personaj unic, un filantrop cu o poveste interesantă, pe care ProSport vi-o prezintă în rândurile ce urmează. Discuția a avut loc cu câteva zile în urmă.

Înainte să se transfere la Dinamo, Rydergard a jucat cinci ani în Bundesliga, la Hannover Burgdorf

În prezent, studiază limba engleză în București

„Nu te aștepta ca toți sportivii să fie la fel de deschiși, ca mine”, glumește Gustav în timp ce ne îndreptăm către sala de handbal de la stadionul Dinamo pentru scurta ședință foto. În tricou alb și pantaloni de sport negri, suedezul tocmai a terminat unul din antrenamente. Primul lucru remarcabil la Gustav îi sunt ochii albaștri, care se încadrează într-o figură tipic scandinavă, blondă, cufrunte încrețită, dar cu un zâmbet sincer. La prima vedere, pare un tip distant. Însă în momentul în care intrăm în sala de antrenament, se destinde. Povestește cu nonșalanță că în timpul petrecut aici a cunoscut foarte mulți oameni binevoitori și încearcă să se adapteze cât mai bine la noua casă. Așa că istorisește despre cum a pornit în lumea handbalului: „Nu am jucat la modul serios handbal înainte să împlinesc 25 de ani. Până atunci am jucat, într-adevăr, în Suedia, dar nu la nivel profesional. Ne antrenam numai în weekend-uri, pentru că jucam pentru o echipă fără resurse financiare prea mari. În timpul ăsta, am studiat cinci ani și jumătate pentru a deveni profesor de suedeză și istorie. În prezent, urmez ultimul semestru de engleză aici, în București. Am și predat o perioadă, la diferite școli din orășelele Suediei”.

„Bucureștiul este un oraș mare și haotic”

Vorbind despre locul de naștere, Gustav susține că România și Suedia au puncte comune, dar sunt foarte diferite în același timp: „Suedia e o țară foarte mare. Suntem mai mari și decât voi, România, și decât Germania. Avem 9 milioane de locuitori și spații foarte vaste. Sigur că nu este un spațiu populat în totalitate, dat fiind faptul că sunt multe zone de pădure. Înainte să vin, știam despre România că e o țară cu multă natură, ceea ce mă bucură foarte mult. Iar Bucureștiul este un oraș mare și haotic. Chiar este, cu cei 2 milioane de locuitori ai săi. Este mai mare decât Stockholm”, își întărește afirmația, în timp ce-și privește gânditor mâinile.

Acasă, în Suedia, merge la patinaj pe lacul de lângă casă. Spune că este o modalitate de a se relaxa și de a petrece timp împreună cu familia. Străbate chiar și piste de 50 de kilometri de gheață pe lacul Rum din Fallun, un orășel cu 60 de mii de locuitori.

Iubitor de natură, rămâne uimit să afle că oamenii nu respectă reguli simple de conservare a mediului natural: „În Suedia, înveți încă de pe băncile școlii că respectarea naturii este una dintre cele mai importante legi, una dintre cele mai vechi, fiecare persoană are dreptul de a se plimba liber în orice pădure, atâta timp cât mă comport corespunzător, nu distrug nimic și nu arunc gunoiul în natură”.

„Am momente în care lucrez câte 14 ore pe zi”

Suedezul s-a arătat dispus să lucreze pro bono într-o organizație de întrajutorare a copiilor

Rydergard susține că este genul de om care lucrează bine sub presiune, care se concentrează pe ceea ce trebuie făcut la momentul respectiv și tratează lucrurile cu seriozitate: „Am momente în care lucrez câte 14 ore pe zi, doar pentru a încheia ce trebuie să fac. Cât despre antrenamente… Partea cea mai grea este că trupul îți este tot timpul solicitat. Iar la un moment dat, poate ceda. Punând presiune constantă asupra lui, nu vezi schimbările decât odată cu trecera timpului”.

La o primă vedere, nu reușești să-i citești expresia când vorbește despre perioada petrecută în calitate de profesor. Însă imediat ochii i se limpezesc și afișează un zâmbet în colțul gurii când explică despre satisfacția de a preda copiilor: „Mi-a făcut o deosebită plăcere să învăț copiii. Mai ales pe cei micuți, în jurul vârstei de 8 ani. Era amuzant, pentru că erau… micuți. Era aproape imposibil să predai când te îmbrățișau de picior timp de o jumătate de oră. Cred că mă plăceau, ca profesor. În schimb, celor mai mari încercam să le explic și să le predau ceva ce poate nu au citit deja în cărți. Îmi place să văd că pot să le arăt lucruri noi, să învețe de plăcere”.

Surprins de contrastele majore din România

Ce l-a frapat cel mai mult la venirea în România a fost contrastul dintre a avea și a nu avea bani. Sau clădirile vechi, înghesiute în spatele unora noi (arată o fotografie cu un hotel, în spatele căruia se află un bloc vechi). „Arată foarte bine hotelul. Și în spate este un bloc locuit, ce parcă a fost atacat de bombe”, spune Gustav râzând. 

Amintește, însă, că aici, diferența de trai este foarte mare și nu toți copiii au șanse egale la educație sau un trai decent: „Nu am nevoie de mai mulți bani decât am nevoie de fapt. Poți cumpăra orice cu bani, mai ales timp. Când câștigi bani, câștigi timpul altcuiva, dacă stai să te gândești. Când te duci la magazin și cumperi ceva, de fapt cumperi și timpul celui care ți-a servit acel produs, spre exemplu. Dacă te duci și îți iei o banană de la piață, de fapt cumperi și timpul acelei persoane care a cules banana. Și persoana respectivă, la rândul ei, a făcut asta pentru a cumpăra timpul altcuiva. Când ai un acoperiș deasupra casei și mâncare pe masă, nu îți trebuie mult. Când oamenii se bucură mai mult de lucrurile materiale, uită că, de fapt, bucuria aceea este trecătoare. Nu este vorba aici decât de a le asigura copiilor tăi, spre exemplu, îndeajuns de mult încât să aibă un trai decent. Nu trebuie nici să stai noaptea treaz, gândindu-te cum să le cumperi încălțări sau hăinuțe noi. Nici să te gândești cum să obții și mai mulți bani decât ai, în condițiile în care ești stabil din punct de vedere financiar. Atunci devine o boală, pentru că mulți oameni câștigă atât de mulți bani, încât nu mai este nevoie să muncească. Dar majoritatea muncesc pentru a-și asigura un trai decent”.

„E suficient să vezi un singur bătrânel pe stradă să-ți frângă inima”

E complet uimit de faptul că sunt atât de mulți cerșetori pe stradă: „Problema ar trebui adresată altfel: oamenii aceștia trebuie duși în centre speciale, nu să doarmă pe stradă pentru că nu le este suficientă pensia pe care o primesc; trebuie îngrijiți cumva. E suficient să vezi un singur bătrânel pe stradă să-ți frângă inima. Pentru că, dacă stai să te gândești, ar putea fi bunicul sau bunica cuiva. În mod normal, nu-mi place să vorbesc despre subiecte de acest gen. Pentru mine, este un lucru normal și de bun simț să ajut oamenii cum pot, când pot. Nu sunt special, sunt doar eu însumi în condițiile astea”.

Crede cu tărie că Bucureștiul ar putea fi schimbat, însă privește către realitate și își dă seama că oamenii au preocupări mai importante decât să facă schimbări de acest fel. „Oamenii par că nu sunt mândri de orașul lor, nici nu și-ar dori să facă schimbări, să ajute cumva comunitatea. Nici măcar nu curăță pereții caselor sau ale clădirilor, pentru că nu contează într-atât de mult pentru ei”, concluzionează Rydergard.

Articol scris de Denisa STANCIU