Cristina Neagu a luat cuvântul la câteva zeci de minute după ce România și-a încheiat evoluția cu un loc patru la Euro 2018, într-o conferință de presă specială.
Omul numărul unu din naționala lui Ambros Martin, ținută în afara terenului în ultimele două partide ale tricolorelor de o ruptură la ligamentele genunchiului, după o accidentare suferită în partida cu Ungaria, a fost extrem de volubilă, a petrecut 35 de minute în fața jurnaliștilor pentru a răspunde la toate subiectele arzătoare și a clarificat aspecte importante, după 16 zile de luptă intensă în Franța.
Cristina, cred că ți-a fost greu să privești de pe margine finalul… Da, a fost foarte greu. Emoțiile și sentimentele sunt extrem de diferite, de pe margine. Când ești în teren nu te gândești prea mult la lucruri. Te gândești mai mult la handbal, încerci să găsești soluțiile potrivite și totul trece altfel. Mi-a fost greu, însă, din păcate, am suferit această accidentare. E foarte greu, pentru că îmi doream foarte mult să ajungem la Paris și să joc meciurile din semifinale și finala. Însă, din păcate, asta e viața, ăsta e sportul. Mergem mai departe. O să mă operez, o să mă recuperez și o să revin, pentru că asta știu să fac cel mai bine, să revin din momentele grele. Am mai făcut-o și o să o fac din nou.
Știm cât de mult ai grijă de tine. Cum crezi că a apărut această accidentare? Suprasolicitare poate? Da! Cred că din cauza suprasolicitării, pentru că am jucat foarte mult în ultimul an, am jucat foarte mult aici, în competiție. Chiar voi ați făcut anumite statistici și sunt jucătoarea care a avut cele mai multe minute pe teren până în momentul accidentării.
Doar 15 minute ai lipsit de pe teren… Da. Dorința a fost foarte mare. Poate, uneori, și din cauza aceasta am rămas pe teren. Bine, nu că m-ar fi schimbat Ambros, dar vreau să spun că am rămas în continuare pentru că mi-am dorit foarte mult ,pentru mine, și ca să ajut echipa. Până la sacrificiu.
Nu ți-ai făcut un calcul, că din punct de vedere fizic e o problemă? Ba da, dar când inima e mai mare decât creierul… cam asta se întâmplă. M-am simțit obosită la mai multe meciuri din acest turneu. Pot să spun că, chiar înainte de turneu am simțit că nu sunt în cea mai bună formă fizică. Însă, adrenalina, emoțiile competiției m-au făcut să merg mai departe și să nu iau în seamă această oboseală, până când, efectiv, corpul mi-a cedat.
Cu o fază înainte de a te accidenta, ai scos acea forțare la meciul cu Ungaria. Ai simțit ceva, acolo? Nu, nu am simțit nimic. Nu ai cum să simți ceva înainte să îți rupi ligamentul. Eram pur și simplu obosită, dar nu puteam să prevăd ceea ce va urma…
Cum te simți acum? Ești îngrijorată, ești nemulțumită? Ți-e greu în momentul ăsta? Sigur că îmi este greu. Îmi este foarte greu. Însă sunt puternică din punct de vedere psihic. Asta m-a făcut să ajung unde sunt acum și să îmi revin de fiecare dată din acele accidentări grave pe care le-am avut. Sunt supărată, știu că urmează o perioadă grea pentru mine, pentru că am nevoie de ajutor constant, cel puțin în perioada următoare, în următoarele săptămâni, însă știu și că în momentul în care voi renunța la cârje, după operație, atunci totul va reintra la normal: voi face recuperare și motivația va fi foarte mare să-mi revin, pentru că este singurul lucru pe cae pot să îl fac – să mă antrenez și să revin la ceea ce am fost până la momentul accidentării.
‘Neagu-dependența’: problema trecutului, a prezentului sau a viitorului? „Avem perioada următoare în care lotul se va reuni fără Cristina Neagu, pentru o perioadă destul de îndelungată. Șase-șapte luni. Și Ambros, și fetele au timp să creeze sisteme de joc fără mine și să pună la punct jocul colectiv”
Echipa României era formată în jurul tău și tot sistemul era în jurul tău. Asta a făcut ca echipa să joace mai slab în momentul în care te-ai accidentat tu, pentru că sistemul era cu totul altul? Da. Știți și voi, ați observat, că, de obicei, echipele adverse joacă cu pressing la mine sau om la om. Normal că sistemul întregii echipe se schimbă. Lucrul ăsta a dat peste cap echipa noastră, din punct de vedere handbalistic. Fetele, efectiv, nu au avut timp. Eu pot să înțeleg chestia asta. Nu e vorba de pase, sau de goluri. Pur și simplu, este vorba de reacția adversarelor, de spațiile create pentru fetele celelalte, sistem de joc. S-au antrenat o singură dată, aici, la Paris. O zi în care trebuiau să pună totul la punct. Este foarte greu. Știu că motivația și dorința lor au fost foarte mare. Știu lucurul ăsta și pentru asta nu pot decât să le felicit. Mă bucur din suflet că au revenit în repriza a doua, astăzi, pentru că nu am fi meritat să pierdem la o diferență atât de mare.
Ar fi arătat diferit lucrurile cu tine în teren, ar fi fost alt rezultat? Acest lucru nu îl știe nimeni. Nu poate să garanteze nimeni că dacă eu aș fi fost în teren, dacă aș fi jucat, ne-am fi calificat în finală. Asta nu poate s-o garanteze nimeni. Eu eram, oricum, foarte obosită. Nu știu care ar fi fost performanța mea în ziua respectivă. Cu siguranță, aș fi fost acolo, cu energie alături de fete. Este mai simplu când sunt pe teren și pot să vorbesc cu ele. Am fost în tribună și am țipat non-stop, dar cred că nu m-a auzit nimeni. Nu poate garanta nimeni că România ar fi jucat finala sau că ar fi luat astăzi medalia de bronz cu mine în teren.
Ai sentimentul că se putea și mai mult? Norvegia plecase acasă… Da, sigur că se putea și mai mult. Privind lucrurile puțin la rece, per total, a fost un turneu ok. Din păcate, nu am reușit să ținem ritmul din primele trei meciuri. Probabil că dacă îl țineam, ne luptam pentru medalia de aur astăzi. Nu am reușit, însă au fost lucruri foarte bune, pe care trebuie să le păstrăm și pentru viitor. Și câteva mai puțin bune, pe care trebuie să le analizăm și să le îndepărtăm.
Se mai poate vorbi de acea „Neagu-dependență” la echipa națională? Se spunea că fără Cristina Neagu, echipa României nu mai joacă nimic… Nu știu ce să zic. Avem perioada următoare în care lotul se va reuni fără Cristina Neagu, pentru o perioadă destul de îndelungată. Șase-șapte luni. Și Ambros, și fetele au timp să creeze sisteme de joc fără mine și să pună la punct jocul colectiv. Sunt convinsă că lucrul ăsta o să arate mult mai bine la anul, eu nefiind acolo, la anul. Va fi mai simplu să se antreneze în mod normal.
„În momentul de față sunt ok din punct de vedere psihic. Mi-e greu, sufăr, dar au trecut anii, am căpătat multă experiență și cred că la capitolul mental stau extrem de bine. Ar fi bine să învăț să spun ‘Stop!’, dar în anumite momente mi-a fost greu să o spun”
Ce-ți spune corpul? Vei fi și la Mondialul de anul viitor, în teren? Așa zic. În mod normal ar trebui în vară să încep pregătirea cu echipa la capacitate aproape maximă. Dar, vă dați seama, fiecare organism este diferit, răspunde diferit accidentărilor . În mod normal, recuperarea este între 6 și 9 luni, însă eu cred că din vară voi putea începe pregătirea obișnuită.
Dacă ar fi să facem o comparație cu vechea ta accidentare de la picior – cum a fost accidentarea și cum a fost recuperarea? Atunci mi-a fost foarte greu, pentru că nu eram pregătită din punct de vedere psihic, venind după cele 20 de luni în afara terenului din cauza operației de la umăr. În momentul de față sunt ok din punct de vedere psihic. Mi-e greu, sufăr, dar au trecut anii, am căpătat multă experiență și cred că la capitolul mental stau extrem de bine. De aceea, cred că recuperarea o să decurgă în mod obișnuit. Atunci am avut dureri foarte mari, am avut probleme de mobilitate, nu reușeam să merg, nu reușeam să alerg, mi-a fost foarte greu. Cred că îmi va fi mai ușor de data asta.
Crezi că vei fi tu cea care să spună că ai nevoie de o pauză, pe viitor? Da, ar fi bine să învăț. Dar nu ține numai de mine. E o chestie colectivă, probabil că la finalul zilei eu sunt cea care poate să spună – STOP! Dar, asta sunt. Dau tot ce pot, trăiesc pentru handbal, respir handbal și atunci motivația mea este extrem de mare. Voi știți cât de mult îmi doream o medalie cu echipa națională și am fost atât de aproape să o luăm… În anumite momente mi-a fost greu să spun ‘Stop!’
Ai decis când și unde te operezi? Nu, deocamdată nu. O să ne întoarcem în țară mâine (n.r. – luni), o să văd în câteva zile ce urmează pentru mine și care este cea mai bună opțiune pentru mine.
România a avut cea mai frumoasă galerie la acest European? Da, este adevărat. Vreau să le mulțumesc din suflet. Din nou, ca de fiecare dată, ne-am simțit ca acasă, cu foarte mulți oameni în tribune. Le mulțumesc foarte mult că au venit alături de noi, că ne susțin de fiecare dată. Ne-am fi dorit, ca de fiecare dată, să obținem mai mult, însă suntem bucuroși cu toții că am reușit să îi aducem până la Paris.
Văzând ce a fost aici, la Paris, la Campionatul European, crezi că România poate trage cu șanse la o medalie la Jocurile Olimpice? Nu știu. Obiectivul e calificarea la Jocurile Olimpice, nu medalia la Jocurile Olimpice. În primul rând, să fim bucuroși că ne-am calificat direct la Campionatul Mondial de la anul. Este un lucru important, pentru că Ambros va avea mai mult timp să pregătească echipa, neavând meciuri oficiale și, deci, neavând meciuri de pregătit, va pregăti strict echipa. Bineînțeles, ne dorim un rezultat bun la Campionatul Mondial de la anul, care este foarte important în vederea calificării la Jocurile Olimpice. După ce ne vom califica la Jocurile Olimpice, vom vedea ce va fi. În sinea noastră și în sufletul nostru, întotdeauna, obiectivul e o medalie, însă nu e atât de ușor să o obții.
Cristina, te văd zâmbitoare, motivată. Crezi că vei mai evolua vreodată la sută la sută? Cu siguranță! Sunt convinsă că voi fi, poate la un nivel chiar și mai bun decât nivelul la care am fost acum, pentru că o pauză – nu pot să spun că e binevenită, pentru că nu mi-aș fi dorit să mă accidentez, însă s-au adunat multe și fizic, și psihic, iar acum am un timp pe care îl voi folosi în favoarea mea. Cred că atunci când mă voi întoarce pe teren voi fi cel puțin la fel de bună ca și până acum.
Lumea te apreciză, te vedem și pe rețelele de socializare, lumea vrea să vorbească cu tine… E adevărat. Am primit foarte multe mesaje. Le mulțumesc oamenilor că sunt alături de mine și acesta este unul dintre lucrurile care mă fac să vreau să revin aceeași jucătoare ca și până acum.
De pe margine, Cristina, ai putut să vezi foarte bine jocul României. Crezi că toate fetele care au fost aici, la Campionatul European, meritau să fie aici? Nu știu, eu nu pot să răspund la întrebarea asta. Știu că fetele și-au dorit și că au dat tot ce aveau mai bun.
Trebuie să fim mândri cu acest rezultat? Da, de ce nu? Până la urmă, nu știu câte semifinale de Campionat European a jucat România în ultimii zece ani. Dacă mă ajutați voi – să spunem 2010 și asta e a doua. Nu avem foarte multe lucruri cu care să ne mândrim, așa că atunci când obținem niște locuri onorante, trebuie să ne bucurăm de ele.
Este peste condiția handbalului românesc acest loc patru? Este un loc realist? Nu știu. E o întrebare grea. Însă pot să spun că am ajuns unde ne-am dorit. Deși noi nu am declarat oficial, în interiorul echipei, obiectivul a fost să ajungem la Paris și să ne batem la o medalie. Am reușit. Pe parcurs, au intervenit anumiți factori care ne-au făcut să nu mai jucăm la fel și lucrurile să nu mai meargă la fel de bine. În interiorul echipei, ăsta a fost obiectivul – să ajungem aici și l-am îndeplinit.
„Sunt anumiți factori care te fac să nu arunci, sau să nu ai curaj să o faci. Nu am avut curaj să sperăm la mai mult, cred că asta s-a întâmplat la Paris”
Se putea mai mult? Lumea asta se întreabă? Am încercat. Poate dacă eram și eu pe teren era altceva. Nu era o garanție, dar nici nu pot să nu iau lucrul ăsta în calcul. Dar nu există o garanție. E un loc patru, care, poate, până la urmă reflectă situația reală. Am avut și un pic de noroc, am pierdut acel meci cu Ungaria exact la diferența de goluri care ne trebuia. Pe de altă parte, noi am făcut acea diferență de goluri cu Norvegia care ne-a ajutat să ne calificăm. Dacă punem în balanță, ieșim așa, un pic la 50-50. Cred că, per total, este un turneu bun. S-au întâmplat multe lucruri bune cu care trebuie să mergem mai departe.
Cel mai mare plus, după acest turneu, rămâne calificarea la Mondiale? Da. Și faptul că echipa României a demonstrat că poate să se bată cu toate forțele lumii, începând, dacă vrei, cu Norvegia.
Cristina, nimeni nu a avut curajul să arunce la poartă, indiferent de ce se întâmplă… Stați puțin, că nu am jucat cu nu știu ce echipă care se califică o dată la nu știu câți ani la un Campionat European. . Suntem la un Campionat European, unde sunt cele mai bune echipe, iar Campionatul European este cel mai puternic, mai puternic decât un Campionat Mondial sau decât Jocurile Olimpice. Dumneavoastră vedeți meciul ca un spectator, eu îl văd cu ochiul handbalistului – pentru că îl am. Și nu numai pentru că sunt implicată direct, dar pentru că am foarte multă experiență, am trecut prin multe lucruei și știu că nu este așa de simplu. Este simplu să te uiți la televizor și să spui că nu are curaj să tragă la poartă. Dar, sunt anumiți factori care te fac să nu arunci, sau să nu ai curaj să o faci. Poate adversarul e puternic, poate ai ratat aruncarea dinainte și nu vrei să riști, sunt mulți factori.
Parcă în ultima fază a primei reprize a meciului cu Rusia, fetelor le-a fost frică să arunce… Mai erau câteva secunde și nimeni nu arunca. Crezi că mai este nevoie de un lider în afara ta? Nu îmi amintesc faza, dar cred că în orice echipă este nevoie de lideri. Cu cât sunt mai mulți, cu atât mai bine. Atunci ai sprijin constant în timpul meciului, însă nu știu ce să spun. Eu țin minte că fetele au făcut o repriză de excepție în fața Rusiei. Nu am avut curaj să sperăm la mai mult, cred că asta s-a întâmplat la Paris. Pentru că puteam să facem o surpriză frumoasă.
Le-am văzut pe fete plângând după meciul cu Ungaria. Ne dăm seama de ce plângeau – pentru că nu aveau curajul să spere că ne mai putem califica… Poate plângeau din cauza mea, te-ai gândit la lucrul acesta? Motivația a fost foarte mare, eu am stat de vorbă cu ele și am văzut asta. Nu a fost vorba de motivație împotriva Rusiei. După meciul cu Ungaria, era normal. Am avut o echipă unită. A fost un pic un motiv de degringoladă. Alice este unul dintre lideri, sunt și alte fete care sunt un pic mai tinere, probabil că vor prelua acest rol. O felicit pe Crina pentru că această performanță, de a fi în echipa turneului. Cred că trebuie să fie recunoascătoare, în primul rând echipei, pentru că dacă nu ar fi primit mingi, nu ar fi reușit să înscrie atâtea goluri, lăsând la o parte faptul că muncește foarte mult și ajută, astfel, echipa. Dacă nu ești obișnuit să îi pasezi și vezi că are doi oameni pe ea, eziți puțin înainte să îi pasezi, te gândești la tot felul de lucruri. E normal.
„Nu voiam să le umbresc fericirea asta, pentru că era o performanță foarte mare faptul că am ajuns în semifinale”
Cristina, erai în mare suferință după meciul cu Ungaria. Cum ai gândit acel moment, de după meci, de la miezul nopții, să le scoți pe fete să sărbătoriți calificarea? Da, am fost foarte supărată, pentru că am știut din primul moment în care mi-a fugit genunchiul că mi-am rupt ligamentul, chiar dacă doctorii erau foarte încrezători și îmi spuneau că – nu, nu, nu! Ți-am verificat genunchiul și e foarte stabil. Eu i-am spus – doctore, las-o așa, că am simțit lucrul ăsta. Oricum, am ajuns acolo într-o cameră, am întrebat repede – cât e scorul? – pentru că auzeam gălăgie din sală și nu știam ce se întâmplă. La un moment mi-au spus că am pierdut la două goluri și am întrebat – deci, mergem în semifinale, nu? A zis, da, să vedem. Mă durea foarte tare piciorul, mi-am pus gheață, m-am dus la hotel și m-am uitat la meci, la Olanda – Germania. Când s-a terminat meciul, au ieșit toate fetele pe hol și au venit la mine în cameră, toată lumea era foarte fericită și eu, cu un ochi râdeam, cu unul plângeam, însă am fost foarte, foarte fericită, pentru că, până la urmă, de asta am făcut sacrificiul acesta suprem. Și eu, ca să ajungem, aici, la Paris.
A zis Ambros – ai țipat după meciul ăla… Da, eram fericită pentru fete. Era și munca mea, muncisem pentru asta, m-am accidentat grav, practic, tot pentru asta, pentru că mi-am dorit să fim aici. Fetele erau și ele foarte fericite și, cumva, nu voiam să le umbresc fericirea asta, pentru că era o performanță foarte mare faptul că am ajuns în semifinale, așa că am încercat să fiu cât am putut eu de tare și, cred că, în mare parte, am și reușit.
E ceva cu această Ungarie – cu Gyor-ul, cu CSM-ul, iarăși e un moment ciudat? Nu. Cu Gyor am jucat an de an, cu Ungaria la fel. Am jucat și cu Ferencsvaros și am câștigat, nu cred că este nimic.
„Am fost dezamăgită de faptul că nu am fost în echipa turneului. Numerele spun tot. Nu există niciun dubiu la faptul că aveam statistici mai bune decât toate jucătoarele care au fost nominalizate”
Cristina, suntem la jumătatea drumului spre Jocurile Olimpice. Cum ți se pare munca în echipă cu Ambros, sunt tot felul de discuții prin țară, și pro și contra. Cum se vede, din interiorul echipei naționale? Cred că suntem pe drumul cel bun, din moment ce am ajuns aici, în semifinale. Eu am vorbit cu Ambros în vară și i-am spus că vrem să avem un rezultat bun la Campionatul European, ca să credem în ceea ce urmează. Asta am făcut: am vrut, ne-am dorit, am ajuns în semifinale și, cred eu, că este un pas înainte.
El era un pic supărat că nu am reușit calificarea la Jocurile Olimpice, direct, chiar de aici, asta însemnând câștigarea Campionatului European… V-a insuflat și vouă chestia asta? Exact. Despre asta s-a vorbit în interiorul echipei, că venim aici și încercăm să ne calificăm direct la Tokyo. Știam că asta înseamnă câștigarea aurului și să știți că ne-am gândit la asta la fiecare meci. Am încercat să jucăm cât mai bine și să ajungem aici. Când ești în semifinale, orice e posibil. Că iei aur, că iei altă medalie, că n-a fost deloc – e altă poveste. Dar el a vorbit foarte mult despre asta și a încercat să ne motiveze prin locul ăsta.
Vei rămâne, probabil, în istorie, drept golgheterul Campionatului European. Cum este? Dacă mai jucam două meciuri, poate eram și în echipa turneului. Da… oricum, am fost, să spunem, dezamăgită de faptul că nu am fost în echipa turneului, pentru că, din punctul meu de vedere, sigur – nu asta este cel mai important pentru mine, dar voi ați făcut statisticile, cred că numerele spun tot. Nu există niciun dubiu la faptul că aveam statistici mai bune decât toate jucătoarele care au fost nominalizate. Să nu fiu nici măcar nominalizată – lucrul ăsta chiar m-a surprins. Ok, nu eram aleasă – nu eram aleasă. Dar să nu fiu nici măcar nominalizată, am fost surprinsă extrem de neplăcut, pentru că cred că, fără lipsă de modestie, am o altă viziune asupra handbalului și joc de câțiva ani la un alt nivel. Cred că meritam să fiu acolo. Dacă cei de la EHF au decis să nu fie așa, nu am să le cer vreo explicație, pentru că cred că sunt puțin mai mult decât atâta și o să rămân în banca mea, îmi văd de ceea ce urmează pentru mine, pentru că urmează foarte multe lucruri. Dar, am depășit un record la care nu mă gândeam, deși am vorbit despre asta înaintea competiției, este un lucru de care sunt mândră, pentru că este munca mea. Așa cum mă știți – îmi doresc mereu binele echipei și tot ce fac, încerc să fac constructiv pentru echipă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER