Să ne bucurăm: suntem pe 4 în Europa. Când veți fi nemulțumiți, să vă amintiți că juniorii noștri se pregătesc iarna în săli unde sunt 0 grade, iar statul îi ajută cu un șut în fund

S-a terminat. România încheie Europenele de handbal din 2018 pe locul 4, învinsă de Olanda cu 20-24 în finala mică.

N-a fost medalie, dar ne-am calificat direct la Mondialele de anul viitor și am fost în centrul atenției până la final.
A fost o poziție plătita foarte scump, cu un preț chiar prea mare, pentru că accidentarea foarte gravă a Cristinei Neagu (ruptură de ligamente încrucișate la genunchiul drept) nu poate fi compensată de acest loc 4.
Celor mereu nemulțumiți, celor care nu acceptau decît aurul, le amintesc că România nu mai este între primele 4 din Europa decât în clasamentele dezastrelor, nenorocirilor, bolilor, sărăciei, corupției și lipsei de educație.
România a luat locul 4 cu o națională care vine aproape din neant. Numărul sportivilor legitimați în țară e foarte mic. Semifinalistele de la acest turneu s-au ridicat din rândurile unor copii și juniori care încă se mai antrenează și joacă, 6 luni pe an, în săli fără încălzire, uneori la 0 grade Celsius, care nu primesc de la stat nici măcar o cană de apă și care trec printr-un sistem de pregătire arhaic, depășit de vremuri.

Sunt multe de spus. Locul 4 de azi ar trebui să nu fie altceva decât un punct de plecare, o platformă pentru atacarea problemelor pe care nici măcar talentul Cristinei Neagu, determinarea Crinei Pintea, abilitatea Elisei Buceschi și experiența Valentinei Elisei nu le-au putut escamota.

România de azi, la handbal feminin, dă semnele îngrijorătoare pe care le-a dat, acum 25 de ani, naționala băieților, înainte să dispară în neant. Nu trebuie să fii expert ca să sesizezi că echipa noastră are o viteză în minus pe teren față de adversare. Că avem probleme de ordin fizic când dăm peste adversare de top. Că după un timp devenim previzibili și ușor de blocat.
România a pierdut, la aceste Europene, 3 din ultimele 4 partide. A pornit în forță, cu 3 victorii spectaculoase (care ne-au și propulsat, până la urmă, foarte aproape de semifinale), apoi s-a stins destul de brusc. „Asta s-a întâmplat pentru că, din păcate, nu avem rezerve tehnico-tactice. După un joc, două, trei, adversarii «citesc» stilul unei echipe și își iau măsuri Atunci e momentul când antrenorul și jucătoarele trebuie să acceseze rezervele de cunoștințe pe care le au, pentru a-și putea surprinde în continuare oponenții. Din păcate, noi nu avem aceste rezerve. Aceasta este o problemă care nu ține de jucătoare, de antrenor, de pregătirea turneului. Aceasta este o problemă care ține de sistemul, de școala de handbal care produce jucătoarele. Și care nu le-a înzestrat, în timpul junioratului, cu aceste abilități. Aici trebuie lucrat. Vedeți, unguroaicele și norvegiencele au aceste rezerve. Au o îndemânare în plus, jucătoarele au abilități care le ajută să schimbe din mers. La noi, lucrurile sunt mai rigide. După câteva meciuri, devine clar că funcționăm pe câteva trasee prestabilite. Antrenorii adverși comandă blocarea acestor trasee și jocul României se gripează. Sau ajunge la mâna calităților individuale excepționale ale unei jucătoare”, mi-a explicat fostul international Robert Licu, medaliat cu bronz la Mondialele din 1990, jucător timp de 11 ani în Bundesliga, acum antrenor al echipei de handbal feminin Rapid. „Aici trebuie să căutăm explicația căderii aparent surprinzătoare a fetelor în partea a doua a turneului. Adversarii ne-au citit jocul, iar echipa și-a arătat limitele. N-am putut improviza pentru că nu suntem antrenați să facem asta”, încheie Licu.

Nu e singurul care observă și spune asta. Discursul lui Radu Voina, campionul mondial din ”74, antrenor 10 ani în Franța, este similar: „Spun asta acum, ca să ne trezim, până nu e prea târziu. Să nu ne amăgim. La acest turneu final, locul nostru era de la 7 în sus”.

Locul 4 este foarte bun. Dar nu putem să nu observăm că stăm în mâna de fier a Cristinei Neagu. Că dintre campioanele mondiale la juniori de acum câțiva ani nu s-a ridicat nicio nouă stea într-un sistem care defavorizează tinerii. Că ne păcălim singuri, în cel mai pur stil românesc, falsificând statisticile cu numărul de practicanți ai sportului. Când ne ascundem după vorbe frumoase. „Acum 30 de ani, când eram junior, Bucureștiul avea zeci de echipe. Era competiție până la Liga a 4-a. Și era competiție, calitate. Azi, abia strângem echipe, în Capitală, pentru două eșaloane valorice. Ca să construim, trebuie strategie. Să vedem ce-a mers în trecut la noi, ce fac alții. În Germania, unde am jucat eu, în Norvegia, în Olanda au creat, în primul rând, o bază mare. Asta au făcut! Mii de echipe în toată țara. Se joacă pe rupte, tot anul, în sute de competiții. Cât mai mulți jucători, cât mai multe meciuri. Masa asta mare impinge în sus calitatea. De acolo apar și urcă jucătorii buni. Asta ne trebuie și nouă. O strategie națională, o coerență. Săli, jucători, antrenori, echipe. Peste tot. Fără așa ceva, vom trăi sporadic, din generații excepționale, din când în când”.
La alegerile din februarie acest an Robert Licu, inspirat de experiența trăită în Germania, a candidat la președinția federației cu un program apreciat de mulți specialiști drept „cel mai bun și mai complet”. A primit 6 voturi.
Aceasta este realitatea.

Dar să ne bucurăm. România e între primele 4 la handbal în Europa.

Cred că, azi, acum, e bine.