„Sunteți bine, frații mei? Tată…” Andru Nenciu scrie la 10 ani de la moartea lui Marian Cozma

Doar m-a prins un pui de somn care mă tot face să plutesc. Să plutesc lin. Să plutesc infinit. Și mi se mai face dor din când în când. Atunci când mă trezesc. Când îmi mai ciulesc urechile. Fac ochii mari. Și scap câte un oftat.

Mă tot neliniștește gândul că nu mai pot prinde lilieci și tot felul de păsări. Să rătăcesc prin Tei. Să mă răsfăț prin Plumbuita. Prin Doamna Ghica și prin agitatul Obor. Și iar să mă întorc în universul meu. Și să zbor după păsări viu colorate.

Mi-ați spus Păsărilă. Voi, colegii mei de școală. Sunteți bine, frații mei? Parcă ieri ne măcelărea zăpușeala prin curtea școlii, parcă mai ieri mă punea tata să prind o minge cât un ceas deșteptător. Parcă ieri mă lăfăiam în curte, acasă, printr-o grădină de zarzavat.

Mulți îmi spuneau că sunt un uriaș. Uriașul l’enfant terrible. Alții îmi ziceau că-s lung ca o barză. Nu știam. O fi de bine, o fi de rău? Știam doar că trebuie să ascult. Să ascult și să văd. Povești cu Gațu, Birtalan și Stângă. Faze cu încetinitorul cu Berbece, Buligan, Licu, Mocanu, Marian Dumitru și Ghimeș. Ei m-au făcut să mă îndrăgostesc. Și să călătoresc. Prin vagoane de tren, prin țară, pe câte două paralele ruginite. Cu genunchii la piept în autocare. Sau sus. În aer. Acolo unde mereu îmi stătea bine.

Vă văd în Liga Campionilor, frații mei. Aveți sală nouă sub vocea lui Ovidiu Semen. Tribunele de la Dinamo zumzăie pe mai multe voci. Așa, frații mei. Cum îmi plăcea și mie! Cât mai departe! Aud cum mă strigați. Mi-e dor și mie să mă înșurubez pe parchet. Să mă lupt! Să iau prim-planul! Să fiu la nivelul vostru. Ai grijă de poigne, Vali! Sper că-ți găsești culoar prin lateral și intermediar, Rareș. Așa cum numai tu știi să o faci.

Și tu, Andrei? Nepoate! Aruncă-te ca în foc după minge! Erai un țânc când te-am pupat în timp ce dormeai. Aveam avion spre Budapesta când nici nu se crăpase de zi, n-am mai apucat să-ți arăt tricoul lăsat, dar mă bucur că l-ai găsit. Te văd acum un puști băgăreț. Ai crescut mare, Andrei. Ai umeri lați. Începe să ți se potrivească tricoul meu. Fă-i și tu pe toți oamenii din țară să iubească sportul! Să iubească handbalul!

Sufletul să-și investească în sport! Vedeam cohorte de mafioți în țară ultima dată. Minciuni. Meschinărie. Superficialitate. Ce-mi aduc aminte din Veszprem? Colegi minunați, croați, unguri, sârbi… Străzi înguste. Și frig. Frigul de februarie. Îngrămădeală și un nor de fum.

Și tu, mamă! Doar știi că un platou de salată de vinete nu-mi ajunge! De câte ori să-ți mai spun? Fă pentru toată strada! Știi că mă trezesc cu băieții la poartă. Și nu mai vreau să te văd cu câte o lacrimă rostogolită pe obraz. Știu, mereu îmi zici că iar ai tăiat ceapă. Dar te simt. Nu mă poți păcăli.

Tată, sper că ești bine. Să știi că mai am încă priză la minge. Te aud mereu cum li te adresezi prietenilor mei cu „Zi-mi, copile?”, „Ce mai faci, copile?”. De ce? De ce li te adresezi așa? Știu că te neliniștește gândul că Dinamo va mai avea încă un meci mâine. Dar te rog, nu te mai trezi tresărind în fiecare noapte! Ai cearcăne din ce în ce mai adânci. Parcă bâigui uneori un „Ai grijă, fiule!” inaudibil.

Să știi că nu te-am dezamăgit vreodată. Am avut mereu grijă de mine.

Nu îmi mai place februarie așa cum adoram luna asta în copilărie. Mă tăvăleam pe zăpada care-mi acoperea curtea ca un covor de frișcă și o luam de la capăt. Uneori timpul se scurge înnebunitor de încet, alteori îmi revăd toată cariera pe repede înainte. Și dacă uneori simțiți că lipsesc, e doar o percepție greșită.

Marian e mereu cu voi. Dar, ca de fiecare dată, puțin mai sus.