Cristiana Stancu (23 de ani) are pachetul complet: carismă, o mie de povești și povestiri care îi compun drumul care a adus-o în mai 2015 în fața celui de-al doilea meci în cadrul galelor Superkombat și o energie cuceritoare.
Este o luptătoare, nu o bătăușă, într-un sport care încă este privit superficial, rezervat cu precădere bărbaților. Era „setată” pe medicină, „din fragedă pruncie”, cum spune versul lui Șt. O. Iosif, cu o bibliotecă plină de cărți de medicină încă din startul gimnaziului, la o vârstă la care unii copii încă se mai gândesc la cărțile cu povești. Și-a schimbat cursul vieții, de la Medicină a ajuns la Teologie, via pictură – o decizie venită în clasa a 12-a, cu ușurința cu care a virat dintr-un sport de contact în altul, din artă marțială în artă marțială, de fiecare dată croindu-și drum spre victorie, trofee, cupe și titluri. Pictează în „micul ei atelier”, se mai uită în sus și vede trofeele obținute și în ring, și grație dibăciei cu pensula.
Cristiana, ești luptătoarea care acasă lasă mănușile de box pentru pensulă. Cum se leagă cele două? Nu sunt chiar atât de diferite. Cred că atunci când vrei să faci lucrurile la un nivel înalt, se aseamănă: ca principiu, practice este același lucru. Eu păstrez aceleași principii și în pictură și în luptă și în orice altceva mai fac. Așa, este ușor de făcut, ca idee (n.r. -zâmbește larg).
Și totuși, dacă privești din exterior, pe de o parte, este violența sportului de contact, de partea cealaltă, este sensibilitate, latura artistică – astea sunt asocierile pe care le faci rapid. Da. Probabil că cele două sunt complementare și poate dacă aș fi avut doar partea agresivă – să nu-i spunem violentă, nu aș fi fost în deplinătatea capacităților mele. Și atunci mă conectez dar și deconectez de toată agresivitatea pe care oricum trebuie să o pui în sală, dar este și relaxare, pentru că chiar dacă ești determinate, trebuie să îți găsești și determinarea. Altfel, crisparea nu aduce nimic bun, chiar și în artă. Într-adevăr, acolo este o sensibilitate, dar trebuie să găsești și punctele potrivite, unde pui accente, anumite tonuri, anumite culori, contraste – ca acea lucrare să aibă viață. Dacă este doar o chestie sensibilă, nu ai reușit de fapt să exprimi nimic.
Cristiana vorbește despre contraste și elemente complementare în viața ei, în artă, în sport. Foto: Alexandru Hojda, arhiva personală
Sunt campioni în diferite sporturi despre care se spune că se transformă radical atunci când întră pe teren sau în arenă – în funcție de sport, nu-I mai recunoști. Cum este Cristiana în afara ringului, din viața de zi cu zi, și cum este Cristiana cea din ring? Cristiana din ring acum se reconfigurează, mi-am schimbat antrenorii și maniera în care mă antrenez, trec printr-o tranziție în care mă reinventez ca luptătoare. Încerc să fiu cât mai prezentă în ceea ce fac, să fiu o luptătoare, determinată, să încununez toată munca prin victorii, pe cât se poate.
Ești genul acela de sportivă care își înțeapă adversara cu privirea în ring, până la limită? Nu-mi plac genul ăsta de atitudini. La cântar, de regulă, luptătorii fac lucruri de genul ăsta, de intimidare, dar nu este genul meu. În ring trebuie să spui ce ai de spus, suntem oameni, suntem profesioniști mai ales, facem ce ne place și dorința de a câștiga trebuie să ne-o manifestăm în ring. În rest, este bine să fii foarte jovial: primul meu meci la profesionism l-am avut cu o super-campioană. Eu nu-i știam exact palmaresul, dar mi-am dat seama că este o super-campioană la cântar, când era foarte relaxată și numai un zâmbet. Atunci mi-am dat seama că relaxarea ei venea dintr-o siguranță, că știe ce face, că este foarte bună în ceea ce face. Ea venise să lupte cu o atitudine bună. Am avut de învățat de la ea, pentru că eu altfel eram destul de crispată, încordată, fiind pentru prima dată prezentă la un astfel de eveniment.
În afara sălii cum ești? Sunt veselă, muncitoare probabil. Îl las pe Alin (n.r. – râde și îi aruncă o privire care invită la vorbă, lămurind rapid: noi ne-am mai contrat pe subiectul ăsta).
„Credeam că rostul meu în viață este să fac oamenii bine”. Dar „dacă aș fi plecat, ar fi trebuit să mă dedic sută la sută medicinei, învățatului și asta inevitabil însemna că trebuie să renunț și la pictură și la sport”
Ai multe victorii în ring, dar știu că ai câștigat și concursuri de pictură. Ai un loc special în casă unde îți expui premiile și stau împreună? Le țin pe toate oarecum îngrămădite în atelierul meu de pictură, pentru că este un loc foarte intim. Acolo mă deconectez foarte bine, tot rodul muncii mele este acolo.
Cristiana, „în lumea ei”. Tot „lumea ei” este însă și ringul. Foto: Alexandru Hojda
5.000 de spectatori sunt așteptați sâmbăta viitoare la Sala Polivalentă pentru a asista la maratonul de confruntări internaționale Superkombat. Promotorul Eduard Irimia a anunțat că o parte din încasările galei va fi donată unor spitale de oncologie, în urma parteneriatului cu fundația Fight for Life.
20 lei este cel mai ieftin bilet la gala de pe 23 mai, care începe la ora 20:00. Biletele s-au pus în vânzare și pot fi achiziționate din orice magazin Vodafone, Orange și Germanos din București, dar și on-line de pe eventim.ro.
Când erai mică, ce răspundeai la întrebarea „tu ce vrei să ajungi când vei fi mare”? Voiam să fiu doctor! M-am și pregătit să devin doctor, am fost la toate concursurile de biologie și anatomie, la toate olimpiadele din timpul școlii generale, la gimnaziu și la liceu. Deși eu nu eram la profilul real, ci la filologie, bilingv engleză și nu făceam biologie.
Și ce s-a întâmplat? Dar învățam singură, am reușit să iau premiu la Olimpiada de Biologie pentru că voiam să fiu medic. Credeam că rostul meu în viață este să fac oamenii bine. Să-i vindec! În clasa a 12-a, când deja făceam alegerile penru facultate, am cochetat un pic cu Facultatea de Medicină, cu spitalele din București, dar nu m-a încântat de loc, nu am văzut cu adevărat un sistem care vindecă oameni. Pentru că vedeam numai suferință, numai oameni nefericiți pentru că sunt tratați cum sunt tratați și am zis – „ok, vreau să vindec oameni în continuare, dar nu așa”. Dacă aș fi plecat, ar fi trebuit să mă dedic sută la sută medicinei, învățatului și asta inevitabil însemna că trebuie să renunț și la pictură și la sport. M-am încurajat că oamenii pot fi vindecați din interior – toate pleacă din suflet, dacă omul e bucuros și împăcat cu el însuși, asta se va transmite corpului, care va fi sănătos. Mi-am dat seama că ceea ce contează este interiorul nostru, nu corpul.
„Nu eram pe listă. Nu-mi venea să cred. Eu eram totuși un elev eminent, olimpic la mai multe materii și rămâneam o ratată care nu intră la facultate! Eu n-am îndrăznit să mă uit atât de sus! Intrasem prima.”
Și în loc de Facultatea de Medicină ai făcut Facultatea de Teologie? Da. După ce am renunțat să mai plec în Japonia. Voiam să plec cu o bursă de studiu acolo, pentru a mă antrena, dar, ca să pot pleca acolo, să rămân și să am un mediu unde să pot sta, trebuia să merg la școală zi de zi, multe ore. Pierdeam prea multe ore de antrenament. De aceea am ales să rămân în țară. Neștiind la ce facultate să mai dau, pentru că eram setată pe Medicină, pentru admitere știam materiile de la Medicină. Nu aveam idee la ce altă facultate să merg. Nu aveam nicio altă opțiune, nicio altă rezervă. Toți cei din familie știau că eu voi ajunge medic, aveam obibliotecă plină de cărși de medicină din clasa a cincea. Mă pasiona foarte mult subiectul acesta. În clasa a 12-a am început să pictez icoane și m-a atras foarte mult acest domeniu. Mi-am zis „ok, să ridic și nivelul pictării icoanelor”. Am dat admitere și am intrat prima!
Prima? A fost un moment foarte haios, pentru că m-am dus la facultate să văd rezultatele. Și nu eram pe liste! Nu-mi venea să cred! Eu eram totuși un elev eminent, olimpic la mai multe materii și rămâneam o ratată care nu intră la facultate! Așa este concepția – dacă nu intri la facultate ești o ratată – nu este adevărat, dar în fine. Asta este percepția noastră. Mă și gândeam – mă duc acasă, mama o să moară de inimă (n.r. – râde ușor). Eram cu antrenorul meu, s-a uitat și el pe lista și mi-a zis: ‘ia mai uită-te o dată!”. Mă mai uit o data – ‘nu sunt!”. ‘Mai uită-te o dată” mi-a zis. ‘Da” nu sunt!” (n.r. – și în relatarea, la ani distanță, se strecoară o doză de deznădește). ‘Dar începe și tu de la primul nume”. Eu n-am îndrăznit să mă uit atât de sus! Intrasem prima. A fost un impuls mare.Nu era domeniul meu, nu erau materiile mele de studio, dar a ieșit. A fost o facultate foarte grea, n-aș repeat-o, apparent, faptul că am făcut o secție de artă, artă sacra, dar de fapt este teologie – cumva te îndeamnă să crezi că este ușor, mai pictează, mai desenează, nu e mare lucru de învățat.
… Dar nu este așa. Am învățat destul de mult, în plus am avut multă parte practică – partea principal de fapt. Aveam de pictat icoane, să înveți să desezi la nivel monumental. A fost greu, chiar dacă am făcut pictură de la șapte ani. Doi ani am făcut doar pictură, dar niciodată în domeniul ăsta. Arta sacră este cu totul altceva decât arta laică, sunt total alte repere. A trebuit să șterg cu buretele tot și să reinventez tot ce știam. Noi în grupa de picture am intrat 23 și am terminat 9. Restul nu au reușit să termine. Sunt mândră că am reușit să termin, că am întâlnit oameni minunați acolo.
Cristiana a început cu pictura laică. Peisaje. Natură moartă. Acesta este unul dintre tablourile ei. Foto: arhiva personală
„Pictura este o profesie secundară. Mă ajută să mă deconectez, să mă eliberez de anumite trăiri, dar ceea ce mă entuziasmează este tot latura sportivă”
Te ajută în carieră faptul că ai un background în biologie, anatomie, îți cunoști corpul mult mai bine și discuți mai bine cu medicii, preparatorii fizici? Da, mi-e foarte ușor să înțeleg ceea ce se întâmplă cu corpul meu, mai ales că cei care se ocupă de mine, clinica Recovery și doamna doctor Simona Teri, lucrează cu mine de șase ani, m-a învățat exact cum să citesc semnalele pe care le primesc. De obicei, sportivul își depășește toate limitele, nu se mai oprește atunci când îl doare și atunci încep accidentările. Am învățat cum să-mi ascult corpul, știu ce-mi zice și da, mă ajută.
Ai reușit să eviți așa câteva accidentări? Nu pot spune asta, pentru că am avut câteva accidentări, nu grave, dar sufficient de deranjante, majoritatea din cauza unor probleme de sănătate pe care le-am avut destul de mulți ani, dar Slavă lui Dumnezeu, le-am depășit, dar m-au întărit. Rupturi musculare, mână ruptă – sunt inerente în sportul ăsta. Nu poți sta în ploaie fără să te uzi, (n.r. – râde).
Mai întâi a fost pasiunea pentru pictură, apoi ai ajuns la sport, la lupte. Ți-a spus cineva, din familie, părinții, prietenul, vreo profesoară care te plăcea și era mai mămoasă – de ce nu rămâi totuși la pictură, pentru că ești în siguranță, ca să nu te rănești? Profesorul meu cu care am început pictura, la șapte ani – și doi ani am făcut doar pictura, la nouă ani m-am apucat de arte marțiale – și culmea, cel m-a trimis la sala de arte marțiale! Mi-a zis unde să mă duc, pentru că știa că vreau să fac un sport. Când a văzut cât de mult îmi plăcea și cât de entuziasmată eram, a început să îmi spună să nu mă mai duc, pentru că rărisem vizitele la pictură. Deja timpul se împărțea jumi-juma. El mereu îmi spunea că trebuie să mă țin de pictură pentru că ăsta este viitorul meu. Au fost mulți cei care m-au sfătuit să dau la Tonița, să mă axez numai pe asta, dar nu aș putea face asta doar ca o profesie. Este o profesie secundară. Mă ajută să mă deconectez, să mă eliberez de anumite trăiri, dar ceea ce mă entuziasmează este tot latura sportivă.
Cristiana iubește și scrisul, ci citittul, este cu adevărat completă. Foto: Alexandru Hojda
„Probabil că dacă aș fi trăit acum 200 de ani, aș fi fost războinică”
Ce te atrage la sporturile de contact? Îți trebuie un curaj imens să intri în ring. Dinafară pare simplu, de fapt dinafară pare foarte simplu, dar în momentul în care ai intrat în ring, toți parametrii pe care noi îi cunoaștem ca fiind normali se schimbă. Dai ochi în ochi cu sentimentul ăla de pericol mare, pe care cred că noi totuși îl și avem în ADN de altfel. Generațiile dinaintea noastră au luptat pe front, au purtat războaie, au fost ostași, noi acum suntem într-un fel amputați pentru că nu mai există de genul ăsta, civile, noi nu mai simțim ce au simțit ei, care își apărau țara, casa, familia, neamul, copiii, când plecau determinați să apere ceea ce este al lor de cei care voiau să îi domine. Eu asta simt, cumva îmi hrănesc sentimentul ăsta de luptă. Probabil că dacă aș fi trăit acum 200 de ani, aș fi fost ceva – ori mamă de ostaș ori războinică. Așa e felul unor oameni, nu toată lumea este făcută pentru asta. Eu simt că asta este natura mea.
Înainte de a intra în sală – la nouă ani, câți pumni ai dat? La joacă, la hârjoneală, în spatele blocului? Nu eram bătăușă, dar cum spune Alin, sunt foarte încăpățânată, nu-mi plăcea să mi se spună ce să fac, atunci singura armă prin care refuzam să fac ceea ce voiau alții era să pocnesc în stânga și-n dreapta (n.r. – râde), dar fără să mă enervez. Eram foarte calmă când dădeam. Cel puțin la școală nu se apropia nimeni de mine. Nu puneam sentiment – foarte calmă, cu sânge rece și…
Cu sânge rece și cu zâmbetul pe buze? Da, da, clar.
Ai dat mai mulți pumni în perioada aceea decât ai primit? Da, da. Acum s-a schimbat (n.r. – râde).
Acum? O perioadă s-a schimbat pentru că așa e la debut
Cristiana „Mongol” Stancu: este o luptătoare „un pic altfel”. Numele ei de ring este aparte în acest circuit: este puțin mai subtil, ca să înțelegi puterea pe care o ascunde, îți trebuie câteva cunoștințe de istorie. Foto: arhiva personală
Cum se simte o lovitură de picior? Ți se taie respirația? Bănuiesc că nu ajungi chiar la stele verzi? Nu, nu ajungi. La steluțe verzi ajungi dacă sunt lovituri date la cap. Cu mâna sau cu piciorul. Corpul intră într-un colaps, ăsta e cuvântul și de acolo, dacă nu ești antrenat astfel încât să rezițti la astfel de lovituri, normal, este firesc ca daunele să fie destul de mari.
Colegii de la seminarii, profesorii de la teologie cum reacționau știind că înainte sau după cursuri ai antrenamente, intri în ring și lupți? Am avut șansa să am un profesor extraordinar, coordonatorul meu de an, Alexandru Nicolau, căruia ia-m spus de activitatea mea și mi-a sugerat subtil să nu spun nimănui că fac acest sport, pentru că mă vor eticheta și este foarte posibil să îmi facă unele probleme, să nu înțeleagă exact de ce sunt acolo. Am ținut secret, era singurul profesor care știa și mă ajuta cu absențele, pentru că mai lipseam. Colegii mei știau – majoritatea băieți, pasionați de lupte, ei erau sprijinul meu cel mai mare. Chiar și acum, după ce am terminat, după doi ani, ținem legătura și sunt foarte interesași de ce am făcut, cu cine m-am mai bătut, încotro o mai iau.
Cristiana este la fel de mândră de icoanele sale precum de trofeele aduse de victoriile din ring. Nu întâmplător cele două lumi se întâlnesc și în raftul de premii, în micuțul ei atelier. Foto: Alexandru Hojda și arhiva personală
Te-ai dus vreodată cu ochii vineți? Nu, nu am avut niciodată genul ăsta (n.r. – râde).
„De la trei ani tata a făcut antrenamente cu mine. Îmi plăcea foarte mult, numai că nu era un foarte bun pedagog. Mă supăram că nu îmi explică cum trebuie”
Tatăl tău a fost și el practicant al sporturilor de contact. Care este prima ta amintire legată de ring, de lupte? Este o amintire legată de tatăl tău? Da. Cred că de la trei ani tata a făcut antrenamente cu mine. Îmi plăcea foarte mult, numai că nu era un foarte bun pedagog (n.r. – zâmbește). Mă supăram că nu îmi explică cum trebuie (n.r. – râde). Și aveam destul de multe conflicte. Se retrăsese, dar îi plcăea să mă învețe pe mine să lovesc. De aceea, practic, când am ajuns în sala de arte marțiale, am învățat ușor toate tehnicile, pentru că eu de fapt le știam de la tata. Îmi aduc aminte o fază foarte haioasă, am venit acasă de la primul antrenament și tata era foarte entuziasmat – să vadă ce am învățat. I-am zis ‘hai să-ți arăt” și i-am dat un mare picior între picioare, s-a înroșit ca un rac, a căzut în genunchi, de când l-am văzut am tulit-o (n.r. – și izbucnește în hohote de râs). Pentru că asta învățasem. De atunci nu i-am mai arătat nici o tehnică (n.r. – râde).
Tatăl tău îți dă sfaturi înainte de lupte? După lupte este al doilea antrenor, care reia și el acasă analiza meciului? Da, e trup și suflet alături de mine, părinții mei au fost cei mai mari susținători. Sunt foarte atașați de mine, pentru că sunt și singurul lor copil , din cauza asta au așa drag de mine. Și după meciuri, și în timpul meciurilor sunt alături de mine – mama a venit și când eram mică, era cea mai înfocată mămică – restul mămicilor plângeau că erau copiii loviți și a mea era ‘dă-i, Cris!”, ‘omoar-o!” (n.r. – râde), ‘hai, că poți!”. A fost bine.
Îți amintești ziua în care tu ai intrat prima data în sala de lupte? Cum a fost? Cu karate kyuokushin budokai am început, am stat nouă ani, am făcut performanță – acesta este un stil de arte marțiale full-contact, este cam cel mai dur stil de arte marțiale, am fost primul junior medaliat la kyuokushin din istoria sportului românesc. Am luat locul trei, aveam 15 ani. Apoi am trecut la kempo, era timpul să trec la alt nivel. Am trecut la federația condusă de Amatto Zaharia și mi-amintesc primul meu Campionat Mondial de Kempo, toată lumea era cu ochii pe mine pentru că acasă reușisem să înving destul de clar campioanele en-titre. Mi-au dat în primul tur o super-rusoaică, arbitru la rândul ei, arăta fenomenal – adică exact ca un bărbat și mi-au dat-o din primul meci. Au vrut să vadă din ce sunt făcută. I-am zis prima dată că nu intru în ring! M-a împins practic în ring și s-a terminat meciul în 30 de secunde. Am făcut-o K.O. cu o lovitură la cap. A fost un șoc și pentru mine și pentru toată lumea. Pentru că tipa era foarte bună.
De ce ai mers din sport în sport, din disciplină în disciplină? Întotdeauna am fost în căutarea a ceva anume, kuokushin este un stil destul de rigid, transformă duritatea din sport parcă se transferă și persoanei și atunci nu mă răgăseam în acest stil și doream să lovesc cu brațele la cap. Ceea ce nu este permis în kuokushin. De aceea am făcut pasul spre kempo, unde practic sunt toate sistemele de luptă combinate, acolo m-am putut desfășura. În plus, este un lot extraordinar. Sunt oameni care lucrează de atâția ani împreună, și atmosfera de lucru este fantastică, este cea mai frumoasă.
Și în Superkombat? Momentan nu am așa experiență, este doar al doilea eveniment, sunt la început de drum. Este frumos, sunt prima luptătoare, este palpitant, pot să spun, este o lume diferită. Lumea amatorilor este diferită față de lumea profesionistă. Așa este firesc, trebuie să fii amator ca apoi să poți deveni profesionist.
Modelele tale care sunt? Sursele de inspirație? Pe primul loc este Fedor Emelianenko, este luptător de MMA, lupte marțiale mixte, rus, ortodox, este modelul meu și ca luptător și ca om, ca atitudine pe care o afișează în fața media și a oamenilor.
Te antrenezi alături de băieți, cum e atmosfera? Te simți vreodată protejată sau din contră? Da, mă antrenez alături de băieți. Nu mă simt protejată, mă simt normal. Eu sunt obișnuită cu felul băieților de a fi, nu prea mă mai miră nimic și nu mă simt în nici un fel, mă simt ciudat când mă duc la loturile de fete. Am fost un an cu lotul național de box, acum sunt la lotul de sambo, de fete și este ciudat, pentru că câteodată nu prea știu cum să mă comport cu fetele, stând atât de mult printre băieți. Dar sparring-ul, luptele de antrenament sunt puternice, nu sunt că ar da mai ușor în mine pentru că sunt fată.
Cristiana știe ce vrea și își cunoaște foarte bine drumul. Foto: Alexandru Hojda
Se spune că fiecare luptător are o lovitură cu care face ravagii, un procedeu specific. A ta care este? Nu am încă o lovitură cu care să fac ravagii – o lovitură cu care fac ravagii este lovitura pe care ai dat-o și în multe meciuri adversarul a căzut. Înainte de a începe boxul, aveam cea mai periculoasă lovitură pe picioare, acum s-a transferat pe brațe. Sunt încă într-o căutare.
Care este stilul tău de luptă, cauți K.O.-ul din prima, este un obiectiv pentru tine, sau preferi lupta de durată, victoria construită, muncită? Depinde de adversar. Dacă este un adversar foarte puternic nu mă arunc pe K.o. pentru că este clar că trebuie să construiești ca să ajungi acolo, dacă este un adversar mai puțin puternic și știu că este loc de așa ceva, poat caut. Dar în general, nu cred că ăsta este scopul meciului. Scopul este să lupți și să vezi ce poți să faci atunci.
Ai un ritual de concentrare înainte de concurs. Superstiții. Tu ai? Nu, nu am superstiții, când eram mai mică aveam tot soiul de chestii. Nu am. Mă pregătesc de meci și aștept să intru.
4-5 ore de antrenament zilnic face Cristiana Stancu: dimineața se face pregătire fizică, iar seara, sparring sau sac. Antrenamentele în care înveți ceva însă se pot prelungi
În sporturile de contact vedem porecle care mai de care mai agresive – Moartea din Carpați, Ciocanul de Fier, Mr KO etc. Porecla ta pare mai pașnică – „Mongol”. De unde vine? Ea vine în urma vizionării unui film, despre Ginghis Khan, cum a cucerit aproape întreaga planetă. Acolo am văzut-o pe soția lui, atunci când el a fost luat captiv și i-a fost credincioasă până la capăt. Cumva, m-am regăsit foarte mult în chestia asta, cred că de fapt calitatea fundamentală a unui om este loialitatea. Asta poate fi și bună și rea, pentru că uneori, poate cineva nu merită să-i mai fi loial, iar tu greșești dacă vei continua să îi rămâi loial. Dar cred că loialitatea face diferența între oameni. Prietenul meu mi-a spus „Mongol”, am și niște trăsături asiatice și semănam puțin cu soția lui Ginghis Han și atunci mi-a spus „Mongol”.
Este un alint pe care l-ai transformat în nume de ring? Da, da, da. Și practice mongolii au dominat cam peste tot pe unde au mers, în sensul ăsta, vreau să duc mai departe supremația (n.r. – zâmbește). Au ajuns în topul dominatorilor mondiali.
Ultima întrebare. Ai un motto, o vorbă după care te ghidezi? Acum îmi trec prin minte atât de multe!
Poți alege două, sau un top 3. Prima – „nu poți avea totul, pentru că n-ai avea unde să-l pui”, „dacă ai căzut de opt ori, ridică-te de nouă ori”.
Mulțumesc și succes în ring! Doamne-ajută! Mulțumesc și eu!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER