Durere. E primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la ghinionul lui Eusebiu Diaconu. Este frustrant să te pregătești atâția ani, să fii aproape de visul tău și totul să se termine într-o clipă. Am trecut prin asta la JO din 2004 și cel mai mult doare gândul că ai muncit degeaba. Nu e așa, pentru că totul trebuie luat ca o lecție de viață care să te motiveze și mai mult. Cred că presiunea a fost mare pe Sebi, toată lumea se aștepta să urce pe podium, în plus soția sa a născut când el era aici, și dorința de a cuceri o medalie, ca să o dedice micuțului, cred că l-a dat peste cap. A fost un moment psihologic greu. De multe ori, dorința uriașă de a fi cel mai bun te poate trimite în extrema cealaltă. Sebi, continuă să lupți și să speri!
În sfârșit răsuflu ușurată, nu sunt singura medaliată de la noi. Mihai Covaliu a urcat pe podium la sabie. Îmi pare rău că e numai bronz, dar în sufletul nostru valorează cât aurul pe care îl merita. Cum în Satul Olimpic stăm la același etaj, iar antrenorul meu, stă în cameră cu el, chiar ne aminteam cât de dezamăgiți eram amândoi la JO de la Atena și cum ne încurajam zicând că va veni și vremea noastră. Știu cât de mult dorea aurul și mai ales cum e să fii atât de aproape de a-l obține. Indiferent de ce zic unii, bronzul olimpic este o mare performanță.
Â
articol scris de Alina Dumitru
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER