30 de zile. Atât a trecut de când charterul Tarom, cu întreaga delegație a României, ne-a adus la Beijing, depunându-ne pe un aeroport cufundat în ceață, după cum zic chinezii, smog după părerea occidentalilor.pentru prima dată am zărit soarele abia după vreo 11-12 zile de ședere la Beijing. Și până ieri, l-am mai revăzut doar o dată, de două ori maxim. În rest, o căldură infernală, o atmosferă încinsă, plină de umiditate, parcă irespirabilă. Cu toate că duminică, la finalul Jocurilor, chinezii au dat asigurări că poluarea din luna august nu a depășit nivelul mediu pe care îl întâlnim în marile capitale europene. E greu să-i contrazici pe chinezi, așa că luăm de bună afirmația. Orașul? Occidental. Zgârie nori la tot pasul, care fac invidios orice arhitect din Manhattan, iar străzile, de fapt, nu străzi, ci autostrăzi, sunt un adevărat miracol. 80% dintre ele au cel puțin opt benzi de circulație, unele chiar 12 (!), străbatând capitala sub forma unor inele, cu poduri și pasarele care facilitează o circulație fluentă cum Bucureștiul nu poate visa să aibă nici în următorii 100 de ani.
Curățenie impecabilă, circulație și străzi de vis, clădiri avangardiste și cu o medie de 30 de etaje… Sună ireal, nu?, pentru o țară abia ieșită, sau mai degrabă doar pe jumătate ieșită din sistemul comunist, socialist. Dincolo de această imagine, posibil clădită în ultimii ani și datorită Jocurilor, stă și fața mai puțin plăcută. Pentru un străin, Beijingul este un tărâm imposibil. 99% din populația orașului nu înțelege nici cele mai elementare noțiuni de engleză. Infernal pentru reporterul care voia să ajungă la stadion sau la hotel, și rostea simplele indicații „hotel…”, sau „stadium”, nicio șansă… Mai mult, spuneai Sheraton, și erai dus la Marriott… Â
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER