Izbașa: „Am personalitate!”

Programul Sandrei Izbașa a devenit infernal după cucerirea aurului olimpic, iar frumoasa gimnastă a fost copleșită, nefiind obișnuită cu așa ceva. A ajuns în camera sa abia la 2:30 noaptea (ora Beijingului). Cum Andreea Grigore dormea, a încercat să se strecoare pe vârfuri. Colega sa de cameră a simțit-o și a sărit din pat să o felicite din nou. Este așa de obosită că nici nu mai are puterea să-și scoată medalia de aur din rucsac, pe care o lasă să „doarmă” acolo, împăturită în costumul de concurs.

A doua zi, Sandra se trezește odată cu fetele. Micul dejun e frugal, apoi firește antrenament. Este obosită, antrenorii o menajează, dar face câteva exerciții la sol, după o încălzire bună. Telefonul continuă să-i vibreze nebunește în rucsac. „De unde mi-o știi așa, deodată, atâta lume numărul?”, se întreabă Sandra și pleacă împreună cu fetele la masa de prânz. „Abia aștept să dorm după-masă… La cât plecăm, fetele? Aoleu, la 15:00, așa repede?”, spune proaspăta campioană, tânjind după câteva ore de somn.

Deși scrâșnește puțin din dinți (deh, voia să doarmă…), Sandra se așază lângă mine, dar se ridică brusc. „Stai să iau și medalia din cameră, nu?”, spune, sclipitoare, și revine mândră, în două secunde.
„Chiar de la trei ani faci gimnastică?” „De la trei jumate. La Steaua, că doar stau la Moghioroș, e aproape. Acolo am mers până la 12 ani, după care m-au luat la lotul de junioare de la Onești”. Unde Sandra n-a fost prea iubită. Încă de pe atunci i se simțea caracterul puternic, tupeu, în sensul bun… „Antrenorii nu prea mă agreau, dar asta e, mă țineau cam departe, mă trimiteau mereu în altă parte”, povestește Sandra.

Dar ea și-a văzut de ale ei și la 15 ani a venit la lotul mare, de la Deva. „La doi pași de vedetele momentului, fetele din echipa de la Atena. De acolo, știe toată lumea ce a urmat. Ce știe lumea mai puțin este că nici azi, Sandra n-a renunțat la temperamentul ei. „Când am ceva de zis, zic! Nu contează ce, sau cui. Dacă știu că am dreptate, răspund, nu tac!”. Dar recunoaște că nu i-a mers tot timpul. „De ce să nu fiu sinceră, am mai avut și de pierdut, cu personalitatea mea, dar asta sunt. În mare însă, cred că am avut mai mult de câștigat”…

Sandra vorbește deschis, trece de la un subiect la altul, iar din când în când e întreruptă de felicitările colegilor. „Te-am văzut aseară, la televizor, dar acum parcă ești de două ori mai frumoasă”, îi spune un înotător, iar Sandra nu roșește, cum ar face-o altă puștoaică de 18 ani, ci își afișează larg superbul zâmbet, cu care a cucerit sala din Beijing, cu 12 ore în urmă.
„Nici pe americance nu le-au aplaudat așa, toată sala era în picioare, le-o fi plăcut așa mult exercițiul?”, mă întreabă Sandra. „Eu cred că și zâmbetul, era pe toate ecranele”, îi răspund.

"De ce să nu fiu sinceră, am mai avut și de pierdut, cu personalitatea mea, dar asta sunt. În mare însă, cred că am avut mai mult de câștigat, contează să fi tu însății în tot ce faci" – Sandra Izbașa, campioană olimpică sol

"Am avut o mulțime, dar nu vreau să le enumăr, că e un moment prea frumos. Câte accidentări? Păi mai bine mă întrebi unde nu am fost accidentată, nu unde am fost, că e mai simplu…" – Sandra Izbașa, campioană olimpică sol

„Ai văzut, Sandra, declarația Cătălinei Ponor?” „Nu, ce zice, mă felicită?” „Și asta”, îi răspund „Dar mai spune că exercițiul tău a fost simplu, că nu ai încercat greu pentru a nu rata”. Pe Sandra o pufnește râsul. „Păi și ce să fac? Nu-i frumos să-i răspund. Dar dacă e așa simplu, să-l facă și ea, nu? Eu pe al ei, de la Atena, îl făceam și atunci, acum patru ani… Dar hai, că nu vreau să mai vorbesc despre asta”.

Își venerează părinții

Despre părinți, pe care se vede că-i venerează, vorbește cu un mare respect. „Tata e asistent medical, am mai mers pe la el. Mă impresionează ce văd acolo, în spital. O dată erau șapte accidente în lanț, nu-ți zic ce imagine… Mama, cu cabinetul ei, de cosmetică… Eu n-am mai ajuns de mult pe acolo… Mă bucur enorm că au venit aici, cu mine. Ce am luat de la ei? Tot!”, spune Sandra. Care apoi își aduce aminte și că a făcut handbal în copilărie, era pivot, și-i e dor de mingea mică. „Hai, poate vrei să mergi la sală, să faci niște pase, să-ți luxezi vreun deget”, glumește Nicolae Forminte, care a auzit ultima parte din discuție. Pare o simbioză perfectă între cei doi. În sală, relația dură, militărească, dar în afară glume, tachinări, relaxare. Timpul trece și Sandra este chemată la o întâlnire cu Octavian Morariu, dar și cu presa. „Aoleu, iar?” Și o întreb ce mai așteaptă de la gimnastică. „Un aur mondial, cam asta îmi lipsește. Și să îmi ajut cât mai mult echipa, acolo e cea mai mare responsabilitate”. Și după? „Modelling”, șoptește, hâtru, Forminte. „De ce nu?”, răspunde Sandra, și încheie cu o poză superbă, chiar de model, pentru ProSport.