Paralizată într-o clinică din Beijing

Pentru sportive, Olimpiada începe peste câteva zile. Pentru câțiva români suferinzi, tot atunci va începe Olimpiada lor. A vieții. ProSport a vizitat zilele trecute celebra clinică particulară din Beijing a doctorului Huang Hongyun. Cel mai performant loc din lume, după mulți chiar unicul, unde se realizează cu succes transplantul de măduvă și implantul de celule Stem. Practic, locul unde li se redă oamenilor speranța la viață, de a merge sau de a se putea mișca. „Beijing Xishan Institute for Neuroregeneration and Functional Recovery”, așa sună denumirea clinicii, care se află undeva lângă Marele Zid, la vreo 50 de kilometri în afara orașului. Taximetristul pare mirat când îi spun unde trebuie să ajungem, dar se conformează și pornește un drum care durează aproape o oră. Mă așteptam să găsesc un spital ultramodern, de sticlă, dat fiind notorietatea mondială de care se bucură clinica, dar descopăr o clădire veche, în stil pur chinezesc, cu acele acoperișuri tipice. Amplasată într-un parc verde, ca Grădina Botanică, dar păzită ca o fortăreață. Nu poți intra decât dacă te invită un pacient și doar după ce un polițist îți trece toate datele pe un tabel, unde apoi trebuie să semnezi și să treci singur ora la care te obligi să părăsești clinica. Este și normal să fie așa, aici chinezii păzesc niște secrete care revoluționează medicina mondială și care de multe ori, fac miracole.

Aici, în această clinică se află de câteva zile o fostă speranță a gimnasticii românești, paralizată, care își leagă de operație ultimele speranțe de a-și mai putea mișca mâinile sau picioarele. Se numește Andreea Chelaru și cazul ei a făcut vâlvă la vremea respectivă, când s-a accidentat.

O săritură i-a pecetluit destinul

Era o zi de toamnă, în 1999, pe 15 septembrie, iar Andreea avea numai 14 ani. Brașoveancă, fusese dată de părinți la clubul din Onești, acolo de unde a plecat și Nadia, în speranța că poate și ea i-ar putea urma destinul strălucit. N-a fost să fie. Ba mai mult, soarta i-a fost complet ostilă, aducând-o în situația de pierde tot ce înseamnă copilărie. În acea zi, de 15 septembrie, când copiii încep școala, Andreea se pregătea intens pentru apropiatele Campionate Naționale. A încercat la sărituri o dificilă Tsukahara, dar antrenorul n-a fost lângă ea să o asiste. A ezitat, s-a rotit în aer și a căzut în cap. Trosnetul oaselor, acel pârâit sinistru, s-a auzit rece și sec în sală, dându-le fiori antrenorilor, care au înțeles ce s-a întâmplat. Andreea a rămas pe saltea paralizată, fără să se mai miște. A fost dusă la spitalul din Onești, apoi plimbată pe drumuri, până la cel din Iași. Aici, fără să o examineze prea mult, medicii au operat-o, dar intervenția a fost un eșec. „Mai mult rău i-a făcut acea operație. Nici nu putea sta în căruț, amețea, a trebuit s-o ducem la Buucrești, pentru altă operație, noroc cu Anca Grigoraș, care ne-a ajutat foarte mult“, spune doamna Chelaru. După a doua intervenție, Andreea a putut să-și miște doar brațele, dar până la încheieturi, mâinile deloc. Și este paralizată de la brâu în jos. De nouă ani.

Clinica în care se nasc speranțele

Ultimele ei speranțe, poate nu de a mai putea merge, pentru că este realistă, dar măcar pentru a-și putea mișca mâinile, pentru a putea scrie, se leagă de clinica unde acum este în așteptarea operației. Așezată în căruciorul ei cu rotile, Andreea nu pare marcată de ce este în jurul ei, deși nici cel mai dur om nu poate să rămână insensibil. Etajul doi, unde se află salonul ei, este ocupat numai de oameni paralizați. Stau cu ușile deschise, parcă pentru a mai putea absorbi de la lumea din exterior viață, mișcare… Printre ei, mulți români, vreo șase – șapte, dar și francezi, italieni, americani… Oameni care și-au permis să plătească aproape 25.000 de dolari, cât costă dificila operație. În capătul culoarului, o sală de mese, unde pacienții au mereu la dispoziție sucuri, bere, cafea, apoi o sală de recuperare, dotată destul de sărac și o cameră cu două calculatoare conectate la internet. Pe o etajeră, văd suveniruri de artizanat din România, semn că românii au trecut pe aici. Condițiile nu par cine știe ce, fiind mai degrabă modeste, dar lumea nu vine aici să stea ca la un hotel de cinci stele, ci să se vindece. Pe un perete, stă scris mare, ironie a sorții, mesajul „Have a good time“, care ,pentru oamenii de aici, nu va mai avea niciodată același înțeles ca pentru noi. Trec cu Andreea pe lângă o rezervă în care află că este o româncă. 31 de ani, doctoriță, lovită cu mașina în intersecție. Este o legumă, își mișcă doar ochii, nu poate nici măcar vorbi. Aflată lângă ea, mama ei, disperată, îmi spune că a lăsat acasă doi copii de 3 și 5 ani, iar soțul a părăsit-o imediat după ce a paralizat… E greu să îți stăpânești o lacrimă când ai în față așa tablou, care aici, pe etajul doi al clinicii, este de fapt peisajul general, al luptei dintre deznădejde și speranță.

25 de mii de dolari costă intervenția chirurgicală la clinica doctorului Huang