Forță de la tata!** Povestea impresionantă a lui Răzvan Martin, medaliat cu BRONZ la JO!” Trebuie să știi ce vrei să faci în viață”
Razvan Martin are o poveste impresionantă. La început s-a antrenat cu mătura, i-a arătat prima medalie mamei sale la lumina lumânării, pentru că n-avea curent electric în garsonieră, iar primul antrenor l-a adunat de pe stradă.
Halterofilul Răzvan Martin (20 de ani), medaliat cu bronz la categoria 69 kg, e un caz emblematic pentru felul în care puștii proveniți din mediile sociale nefavorizate, din sărăcie, își croiesc un drum pe podiumurile sportive. Tipul e un adevărat învingător. A trecut cu fruntea sus prin hățișurile vieții și printr-o copilărie aspră, și-a urmat visul și a suportat cu demnitate torturile morale pe care destinul i le-a oferit. La prima vedere, pare un dur. Un rebel. Un nonconformist. Dar, după ce veți lectura această pagină, veți descoperi o altă latură a băiatului care n-ar da ultima îmbrățișare a tătălui său pentru nicio comoară din lume.
Răzvan, cine te-a sunat prima dată după obținerea bronzului?
Cu soția mea, Antonela, am vorbit chiar în ziua concursului, la ora 12 ziua. Și seara, după concurs. Mi-a spus că e cea mai mândră femeie din lume, iar fetița noastră, în vârstă de un an și șase zile, e cel mai fericit copilaș de pe pământ. La cât stau eu prin cantonament, 11 luni, mi-e tare dor de ele. Mai ales acum.
Ai ajuns într-un punct foarte înalt al carierei, dar ai luat-o de jos. Foarte de jos. Ce imagini îți trec acum prin minte, când dai timpul înapoi?
Am fost mereu conștiincios, pentru că altfel nu aș fi ajuns aici. Trebuie să știi ce vrei să faci în viață. Pe când aveam doar cinci ani, eram într-o bază sportivă și am vrut să joc fotbal cu niște copii. Am ajuns din greșeală într-o altă parte a sălii și auzeam zdrang-zdrang, zdrang-zdrang. M-am așezat în fund și am stat cu ei. Era vară, aveam cinci ani și jumătate și acel zdrang-zdrang îmi răsună și acum în urechi.
Și…
La bara de covoare mă învârteam ca un gimnast, iar în sală făceam exerciții cu o coadă de la mătură. Timp de șase luni am făcut asta, pentru a înțelege mișcările de la haltere. Tehnica de la haltere. Nu știu dacă toată lumea începe așa, dar eu astfel am debutat. Apoi, domnul profesor Tașnadi Ștefan m-a trecut la o bară de 15 kg, de 20 kg și tot așa! Eu am avut o copilărie grea, nu prea stăteam pe acasă. Pe tata, Constantin, nu l-am apucat decât vreo trei ani, dar mi-l aduc bine aminte. Când venea seara acasă, la 12 noaptea, de la fabrica Clujana, mă punea pe piciorul lui
și-mi dădea să mănânc. Pănâ în ziua în care ne-a părăsit asta era bucuria lui. Să mă hrănească. Iar când a murit, când l-am văzut în sicriu, m-am băgat după el și tot îl trăgeam de mână să-mi dea de mâncare. Eram mic, nu știam multe pe atunci, dar imaginele alea le port cu mine peste tot.
Și mama ta?
L-am iubit foarte mult pe tata. Și acum îl iubesc! La mama nu prea țin, am simțit că face diferență între mine și fratele meu mai mic. El s-a înțeles mai bine cu ea, stă și acum cu ea. Eu cu treburile mele, ei cu ale lor, am vrut să văd dacă poți pleca de la zero și să ajungi mai sus. Și asta am reușit. Dar am trecut prin multe momente de cumpănă, pe care mi le reamintesc cu detașare acum. În 1999, m-am lăsat de sport când mama s-a mutat în Alba Iullia. Cam un an de zile! Dar antrenorul meu a venit și m-a luat de pe stradă cu hai-hai, hai-hai. Și m-a convins. Eu băteam mingea de fotbal de pereți și mâncam ciocolată cu pâine.
Și performanțele tale au apărut devreme…
Da. Mi-au influențat cariera domnul Tașnadi, Mugur și Sandu. Prima medalie pe care am cucerit-o, la Naționalele de copii, i-am arătat-o mamei la lumina lumânării, că n-aveam curent electric în garsonieră. Aveam 22 de kg pe la 7-8 ani. La 12 ani eram deja campion național, făceam recorduri naționale. Sar de la una la alta! Când ne-am mutat din Cluj, mama a luat un salariu și a pus lumină, pentru că voia să vândă garsoniera și n-o cumpăra nimeni. A luat 160 de milioane pe ea și ne-am mutat la Alba Iulia într-un apartament. Banii s-au dus, dar mama a rămas cu apartamentul, iar eu mi-am făcut singur un rost în viață. Medalia asta îmi alină parcă toate durerile din trecut.
Dacă mi-aș permite, aș vrea să plec într-o vacanță în Bahamas
Răzvan Martin, medaliat cu bronz
Tom și Jerry și rățoiul Donald erau bucuriile mele în copilărie
Răzvan Martin, medaliat cu bronz