Sângele bănățean îi clocotește în vene. E mare cât un munte și impresionează printr-un corp sculptat în sălile de fitness. Trăsăturile chipului îi dezvăluie ADN‑ul european, dar gesturile largi și discursul melodios te teleportează doar pe un continent.
În lumea atletismului, Koji e un adevărat star. Umblă însoțit de manager și de ofițer de presă, e oprit de asiatici la fiecare minut, iar supranumele de „Beckham al Japoniei” nu pare a-l deranja. Pentru a stabili o întâlnire cu Koji Alexander Murofushi (1,89 m / 100 kg) trecem de diferite filtre telefonice în Satul Olimpic: Comitetul Olimpic Japonez, ofițer de presă, manager personal. O singură parolă se potrivește pentru a iuți transferul informațiilor. România îi stârnește interesul și aflăm că Murofushi e pe punctul de a pleca spre ceremonia de decernare a metalului râvnit. Și pentru că acordul pentru o întâlnire fulger tocmai a fost dat, așteptăm în holul hotelului și ne documentăm la țintă.
Fiul și-a învins tatăl
Mama lui Koji, Serafina Moritz, a văzut lumina zilei în Timișoara. A absolvit Liceul Sportiv nr. 4, iar în 1968 punea primul pas pe scara performanței: aur în proba de suliță a Europeanului de juniori. A urmat un șir lung de succese, iar vântul competițiilor a purtat-o pe diferite colțuri ale Europei. Continuă părintele aruncătorilor din România, profesorul Dan Serafim. „În 1970, Moritz devenea campioană națională de seniori la suliță, iar în doar doi ani avea să-l cunoască la Universitatea din Torino pe Shigenobu, viitorul său soț. Fost campion al Asiei la ciocan, tatăl lui Koji a deținut recordul Japoniei timp de 23 de ani, până când fiul său i l-a doborât. O poveste incredibilă și o moștenire fantastică”, dă timpul înapoi antrenorul federal. Serafina și „Iron Man”, cum era supranumit Shigenobu, s-au stabilit în Țara Soarelui Răsare, iar în 1981 întreaga familie a venit la Universiada de la București. „Atunci au profitat de moment și au făcut și o vizită la Timișoara. A fost prima și ultima data când Murofushi jr. a venit în România. Avea doar șapte ani pe-atunci”, mai face o incursiune în trecut Dan Serafim.
„Lidia Șimon e cea mai cunoscută româncă în Japonia!”
Timpul de redocumetare a expirat și samuraiul cu mers de urs ne surpinde vorbind la telefon. Îl întâmpinăm cu un „Konichuaaa” (salut) stâlcit și dialogul se înfiripă instantaneu într-o engleză împănată cu multe reverențe. „Nu mai știu decât «mulciumesc» în română și «cie faci». Am fost pe vremea comunismului în România, dar foarte multe lucuri nu-mi mai aduc bine aminte. Știu că erau oameni amabili, iar mama îmi arăta locurile prin care a copilărit. În timp, m-au interesat schimbările din România și orice amănunt despre țara mamei mele mi-a sărit în ochi”, demarează Koji. Drumurile părinților săi s-au despărțit în anii 80. Serafina a ales ales calea Americii, iar tatăl său a rămas profesor la Universitatea din Nagoya. „Acum mi-ar plăcea să vizitez România, nu rămâne decât să mă invitați! Poate vin la un concurs de atletism”, continuă omul care s-a impus de 15 ori consecutiv la Naționalale Japoniei.
Îl introducem în atmosfera competițiilor de pe Dinamo sau de pe Tineretului și îl chestionăm pe tema longevității sale: în 1994, la 20 de ani, devenea campion al Asiei – în 2011 urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului mondial de la Daegu. „Nu e vreun secret. Doar îmi place sportul și mișcarea olimpică mă face să continui. Îmi place atmosfera de la mondiale, de la Olimpiade, duc o viață de sportiv profesionist și asta mă umple de speranță. Așa am ajuns să cuceres și acest bronz despre care pot să spun că jumătate este al României”, se mai înclină o dată Murofushi.
Își înviorează memoria cu ultima interacțiune cu sportul românesc – „în august 2007, am fost la hotelul românilor în timpul Mondialului de la Osaka” – și ne dezvăluie numele sportivilor care au polarizat în timp atenția niponilor. „O cunosc pe Nadia Comăncei, dar Lidia Șimon e cea mai cunoscută româncă în Japonia. S-a impus în mai multe maratoane, iar compatrioții mei sunt fini cunoscători ai fenomenului. Sper că și românii m-au văzut și pe mine la televizor anul acesta la Londra”, încheie Murofushi. E zorit de manager pentru că ceremonia stă să înceapă și, pe picior de plecare, ne lasă amintire un evantai. „Nu e doar un simbol al Japoniei, ci semnfică și raționamentul pe care m-am bazat în carieră. Oportunitățile în cariera de sportiv ți se deschid ca un evantai. Trebuie doar să valorifici culoarele spre medalie prin muncă și plăcerea de a concura”.
Dacă atletismul românesc a șchiopătat pe portativul olimpic din Londra, drumul spre podium, mai în glumă, mai în serios, și l-a găsit cu ajutorul generosului japonez care aruncă din toată inima declarația: „Jumătate de bronz e al României”.
Două medalii a cucerit Koji la JO: aur la Atena și bronz la Londra
3 medalii are Murofushi la Mondiale: aur la Daegu (2011), argint la Edmonton (2001) și bronz la Paris (2003)
84,86 metri e recordul lui Koji la aruncarea ciocanului
86,74 metri e recordul mondial – Yuri Sedih (URSS) 1986
77,60 metri e recordul României la aruncarea ciocanului – Nicolae Bândar (1986, București)
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER