Marian Drăgulescu, destăinuiri! Titlul de suflet, modelul său și povestea săriturii care-i poartă numele. „Mi-am stors creierii cum să fac asta!” | SPECIAL

După o carieră de excepție, de peste 20 de ani, încununată cu performanțe incredibile, gimnastul Marian Drăgulescu s-a retras din activitate la sfârșitul anului trecut. Într-o disciplină în care majoritatea sportivilor se retrag la 27-28 de ani, la masculin, ori la 23-24, în cazul fetelor, Marian a performat până la 41 de ani și a intrat în istoria gimnasticii.

Trei medalii la Jocurile Olimpice, zece la Campionatele Mondiale, dintre care opt de aur, de zece ori campion european, urcând de alte opt ori pe podium la Europene, iată doar câteva repere ale unei cariere fabuloase.

Marian nu va sta însă departe de sală după retragerea din activitate, pentru că a decis să continue în antrenorat. E conștient că va fi mai greu, pentru că nu depinde doar de el, dar simte că poate duce tradiția mai departe. Și atâta timp cât vine la sală cu aceeași pasiune, rezultatele vor veni, crede Marian.

Marian Drăgulescu, destăinuiri! Titlul de suflet, modelul său și povestea săriturii care-i poartă numele. „Mi-am stors creierii cum să fac asta!”

Multiplul campion mondial și european are un sentiment de nostalgie după retragere și este convins că îi va fi dor de competiții.

„A fost un drum lung și frumos, mă bucur că am reușit să practic acest sport până la 41 de ani, mai ales că gimnastica este un sport nu foarte longeviv. De data asta este cu siguranță o retragere definitivă, am ajuns și la o vârstă la care nu le mai pot ține piept celor tineri și foarte puternici. Dar în schimb voi îmbrățișa cariera de antrenor la clubul Steaua, acolo unde am mai activat”, a spus Marian Drăgulescu pentru ProSport.

„Există un sentiment de nostalgie, pentru că îmi va fi dor de competiții, de sala de gimnastică, de a mă da peste cap, dar îmi place și meseria de antrenor, mai ales că am mai antrenat timp de 3 ani, tot la Steaua, între 2012 și 2015, unde am avut și rezultate cu copiii. Îmi place foarte mult, cu siguranță vor urma noi provocări, obiective și sper și multe satisfacții. Va fi foarte greu să-mi depășesc ca antrenor performanțele obținute ca sportiv, pentru că nu va depinde doar de mine. Când am fost sportiv, a ținut de mine ca aceste rezultate să poată fi atinse, dar sper să găsesc cât mai mulți gimnaști talentați și dornici să facă performanță. Și, de ce nu, sper să obțin ca antrenor măcar 10 la sută din cât am reușit ca sportiv. Dacă aș reuși acest lucru, aș fi mai mult decât mulțumit. Atât eu, cât și sportivii”, a mai declarat Marian Drăgulescu.

Cum va fi sportul românesc fără Marian Drăgulescu? „Puțin mai sărac, însă doar pentru moment să sperăm. Gimnastica a fost și sper să mai fie un sport cu tradiție în România. Cu toții trebuie să mulțumim Nadiei Comăneci pentru că ea a dat dragostea față de acest sport. De când a câștigat acele medalii și a primit acel 10, mulți au început să iubească gimnastica, nu doar la noi în țară. Iar în România a devenit un sport cu tradiție”.

Sport de înaltă performanță nu se poate face fără disciplină și exigență

„Am învățat foarte multe lucruri în acea perioadă în care am antrenat trei ani, sper în continuare să fiu deschis, să învăț foarte multe lucruri, îmi doresc să le insuflu această dragoste pentru gimnastică viitorilor gimnaști și sper să îi încurajez și să îi motivez, să meargă pe acest drum, să devină campioni și să ajungă departe. Fiecare copil este unic, de aceea trebuie să cunoști fiecare sportiv foarte bine, astfel încât să poți să îl ajuți, să îi dai indicațiile de care are nevoie. În antrenorat voi merge mai degrabă pe motivație, încurajare, dar în același timp trebuie să existe, cu suguranță și o disciplină și o exigență, pentru că sportul de înaltă performanță nu se poate fără disciplină. O să încerc să îmbin”, a adăugat multiplul campion român.

Totul a început ca o joacă

Marele gimnast a rememorat primii pași făcuți în gimnastică și își amintește că totul a început în joacă. Niciodată nu a avut sentimentul că ceea ce face în sală poate fi periculos.

„A început ca o joacă la început și ușor-ușor, după vreo 10 ani de activitate, a început să vină performanța la nivel internațional. Abia la 18 ani, după ce am participat la Campionatul European de juniori, unde am luat 4 medalii, am realizat că pot face o carieră frumoasă și că pot să visez mai mult, să îmi setez obiective îndrăznețe. Atunci am început să am curajul să visez, de ce nu, la medalii de aur la nivel internațional și să fiu cel mai bun din lume.

Îmi amintesc că am mers cu bunica la sală, prima dată. Sala era la 7 minute de mers pe jos de unde stăteam eu. La început era 90 la sută joacă și 10 la sută mai învățam câte o mișcare, un mic element, ceea ce m-a atras foarte mult.

Sala de gimnastică, cum am văzut-o eu și cum o văd și în ziua de azi, mi se pare așa, ca un loc de joacă imens pentru copii, safe, unde există groapă cu bureți, unde oricum ai sări nu te poți lovi, plasă elastică, tot felul de aparate pe care te poți cățăra și unde poți învăța foarte multe stiluri. Mișcări care deși par imposibil de realizat la început, cu timpul le poți stăpâni și le poți face foarte ușor. Ceea ce mie mi-a plăcut foarte mult a fost să stăpânesc foarte bine multe elementele care în primă fază păreau imposibil de realizat”, își amintește Drăgulescu.

„Niciodată nu am văzut gimnastica ca pe o corvoadă”

Recordmanul român în ceea ce privește medaliile obținute la competițiile importante – Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale și Campionate Europene, este de părere că succesele repurtate în cei peste 20 de ani de carieră au venit și ca urmare a faptului că pentru el, gimnastica a fost o plăcere, nu o corvoadă. A făcut totul cu pasiune, din dragoste pentru acest sport care i-a dat totul și nu a văzut antrenamentele ca un chin.

„Sunt foarte recunoscător pentru faptul că mi-am descoperit acest talent de foarte mic copil, de la 7 ani și am putut să fac ceea ce mi-a plăcut cel mai mult încă de la 7 ani. Nu consider că a fost o muncă ce nu mi-a plăcut, tot acest drum lung mi s-a părut așa, ca o meserie plăcută.

Mergeam în fiecare zi cu plăcere, voiam să învăț lucruri noi, să îmi îmbunătățesc performanța. Niciodată nu am văzut gimnastica ca pe o corvoadă, să merg nefericit la antrenamente. Și când faci asta munca e mult mai ușoară, rezultate vor veni cu siguranță”, spune Marian Drăgulescu.

Ștefan Gal, modelul în antrenorat. „Un exemplu de urmat pentru mine”

Cum începând din acest an va urma calea antrenoratului, Marian a dezvăluit care este modelul său în noua meserie:

„Cu siguranță aș putea spune despre antrenorul meu, Ștefan Gal, cel cu care m-am antrenat în special la sol și sărituri în ultimii 20 de ani, un antrenor care pune foarte multă pasiunie în ceea ce face. Anul trecut ne-am retras amândoi, el ca antrenor, eu ca sportiv. Până în ultimul moment venea la sală cu așa mare pasiune, dăruire și plăcere pentru această meserie, încât mă inspira și mă motiva și pe mine.

Am fost și foarte compatibili, a fost și o chimie incredibilă, am reușit să ne cunoșteam din priviri, ne dădeam seama cum va merge un antrenament într-o zi. Este un model de urmat pentru mine, îmi doresc să am și eu la 60-70 de ani aceeași pasiune pentru antrenorat, aceeași plăcere, dăruire și motivație, pentru că a avut întotdeauna motivație în meseria lui. Ceea ce este foarte important”.

Medalia de suflet, cea obținută la Cluj-Napoca

Întrebat care dintre medaliile obținute are o însemnătate aparte, Marian Drăgulescu a răspuns rapid: ”Cea câștigată în România, la Campionatul European de la Cluj-Napoca, în 2017. A fost pentru prima dată când sala a fost plină de români, peste 6.000 de oameni, au cântat imnul alături de mine, a fost un moment foarte emoționant, pe care nu îl voi uita niciodată. Inclusiv cei care au asistat la acea competiție sunt sigur că își vor aduce aminte cu plăcere de acel moment. Am bătut multe recorduri de-a lungul anilor, am reușit să câștig 4 medalii de aur la o singură ediție a Campionatelor Europene, în 2004, la Ljubljana, ceea ce la masculin nu s-a mai întâmplat. Am făcut de 3 ori dubla la Mondiale, în 2001, la Gent, în 2006, la Aarhus și în 2009, la Londra. La masculin nu s-a mai întâmplat asta. Au fost multe alte performanțe de care îmi amintesc cu plăcere, dar aurul cucerit în fața românilor rămâne în sufletul meu”.

Medalii ce compensează lipsa aurului olimpic

Întrebat de marele regret al carierei, Marian admite că și-a dorit mult un aur olimpic, de altfel singura medalie ce îi lipsește. Dar campionul nostru spune că performanțele obținute în carieră compensează lipsa aurului olimpic.

„După numărul de medalii obținute la numărul competițiilor importante dețin numărul record pe România, în toate ramurile – 31 de medalii, dar a fost și o carieră foarte lungă și de aceea am reușit să strâng atât de multe medalii în tolbă. Mă bucur că am reușit și la Olimpiadă să obțin 3 medalii. Dacă nu am fi obținut o medalie la Jocurile Olimpice poate aș fi rămas cu o tristețe din acest punct de vedere. Dar am compensat la celelalte campionate, așa că sunt foarte fericit și recunoscător pentru acest lucru. Sunt împlinit”, explică Marian Drăgulescu.

Povestea „Săriturii Drăgulescu”

Marian Drăgulescu a intrat în istorie nu doar prin medaliile obținute la întrecerile de anvergură, ci și prin săritura care îi poartă numele, care i-a adus numeroase succese.

De ce a inventat-o?

„A venit dintr-o necesitate, pentru că eram foarte puternic la sărituri, aveam două dintre cele mai puternice sărituri din lume, știam că sunt bun la acest aparat, dar din păcate, din cauza emoțiilor, adrenalinei, chiar în acel an, în primul an de senioriat, am avut câteva competiții la care nu am reușit să dovedesc acest lucru. Ratam mai mereu la una dintre sărituri. Iar săritura Drăgulescu a venit din această nevoie de a demonstra că sunt cel mai bun la acest aparat. Îmi doream să vină și rezultatele. Mi-am stors creierii cum să fac astfel să rămân în picioare, să nu mai greșesc și așa mi-a venit ideea să fac jumătate de întoarcere înainte de aterizare, astfel încât să pot rămâne și să controlez mult mai bine aterizarea”, povestește Drăgulescu, care spune că săritura era foarte dificilă și că orice neatenție putea provoca o accidentare gravă: ”Era imposibilă la momentul respectiv, inclusiv la a scrie pe hârtie acele elemente.

Tocmai de aceea, când am venit cu propunerea în sala de gimnastică, că asta aș dori să facem, au fost reticenți antrenorii, abia m-au lăsat să o încerc. După ce am reușit, am făcut-o destul de repede, pentru că aveam toate calitățile pentru acest aparat, eram foarte puternic. 7 ani de zile am sărit-o la toate competițiile și nimeni nu a îndrăznit să o sară timp de 7 ani, deși o prezentam la toate competițiile și spuneam că este posibil.

De la teorie la practică e greu, numai că lumea credea la acel moment că sunt eu un nebun și nu este un altul. Prima dată un astriac a reușit să o sară, iar după aceea un rus. Este destul de periculoasă, chiar eu am testat periculozitatea săriturii, la doi ani după ce am inventat-o, la o Cupă Mondială în Germania. Am aterizat pe ceafă, fix în competiție și 6 luni nu am putut să reintru în pregătire, am crezut atunci că s-a terminat gimnastica pentru mine. E o săritură destul de periculoasă, dacă se întâmplă ceva neprevăzut te poți lovi foarte tare”.

La început de ciclu olimpic, Drăgulescu este optimist și speră ca România să vină din urmă cu noi gimnaști valoroși, care în viitor să urce din nou pe podium la Olimpiade, Mondiale și Europene. „Avem câțiva sportivi buni, până în 2024 vor mai veni și alți sportivi de la juniori. Sper că dacă sunt îndrumați corespunzător, într-o direcție bună, poate avem o surpriză plăcută la următoarea Olimpiadă. Nu se știe niciodată ce ne rezervă viitorul”, a subliniat Marian, care și-ar dori ca tinerii gimnaști să „fure” de la el „pasiunea, dorința de a fi cel mai bun, ambiția. Le transmit celor mici să muncească de multe ori mai mult decât le cere antrenorul, să facă gimnastică din plăcere, din ambiția de a progresa. Eu așa am făcut și lucrurile s-au așezat”.