Mic și rău

Diaconu a intrat în sala de box la 10 ani. „L-a adus tatăl său de mână. Îi bătea pe copiii vecinilor și avea nevoie de un loc unde să-și consume energia”, rememorează primul antrenor al lui Adi, Ion Moroiță.

Povestea celui care a ajuns numărul 1 în ierarhia WBC este similară cu a oricărui copil din Ploiești pe care banii nu-l dădeau afară din casă. Crescut în spiritul străzii, Adi și-a manifestat personalitatea de mic.

Au simțit-o mai întâi copiii din cartier, apoi adversarii săi din ring. „I-a plăcut boxul. Venea cu drag la antrenament, iar asta l-a ajutat cel mai mult să progreseze”, continuă Moroiță, cel care îi este și naș de cununie lui Diaconu.

Prima medalie la amatori a cucerit-o în 1993, bronz la cadeți. Au urmat doi ani cu argint și cel dintâi titlu național, în 1996, la juniori, an în care s-a impus și la tineret.

„Dăduse de gustul dulce al performanței, dar și de cel amar al slăbirilor. Era cel mai mare calvar pentru el. Odată, țin minte, mi-a fugit de la lot, de la Reșița. Nici n-a apucat să pună piciorul prea bine pe peronul de la Ploiești. Îl sunasem pe tatăl lui, care l-a așteptat în gară, și l-a urcat înapoi în trenul de Reșița”, spune cel care l-a învățat pe Adi abecedarul boxului.

Inteligent, dar nu s-a omorât cu școala

Din perioada aceea, Diaconu s-a ales și cu prima poreclă: „Pușcărie”. A acceptat-o ca pe un blazon menit să-i accentueze aerul fioros. Ulterior, a renegat-o. Un idol nu poate duce după el un titlu peiorativ… Cu școala nu s-a omorât. „Avea capacitatea de a învăța, dar nu-l trăgea inima. Dacă nu ar fi fost inteligent, nu ar fi răzbit în box”, mai spune Moroiță.

În 1997 a venit consacrarea totală a lui Diaconu la amatori. Medalie de bronz la CM de la Budapesta, urmată de același metal la CE 1998 și un argint cu sclipiri de aur la Mondialele de la Houston, din 1999. Doar arbitrii l-au stopat la acea ediție în care a măturat în primul tur cu dublul campion olimpic Ariel Hernandez (Cuba).

Interzis familiei

Atât de aproape de familie și totuși atât de departe. Deși Ploieștiul natal se află la distanță de o oră de mers cu mașina, Adi nu și-a văzut familia de mai bine de zece zile. Soția, Adina, și fiica, Sarah (foto), nu au venit nici măcar la antrenamentul cu public.

Aceasta a fost de altfel dorința lui Adrian, care a considerat că apropierea de ființele cele mai dragi i-ar putea atenua din răutatea cu care trebuie să se încarce înaintea unui meci atât de important.