Noaptea fulgerelor la Capul Caliacra

Cauta repede in manual: unde se duc fulgerele cand cad pe catarg? Dar care manual? Si cine sa se mai duca in cabina sa-l caute? Sunt gandurile care imi treceau prin cap noaptea de sambata spre duminica, in a doua zi a Regattei Mangalia Varna. Eram in drum spre Capul Sabla, dupa o tentativa nereusita de a trece de Capul Caliacra, fara vant, cu ceva hula si cateva celule de furtuna evoluand in jurul nostru pe orizont, din ce in ce mai aproape. Dinspre sud-vest. Dar si est. Si sud-est. Parca e o sedinta a fulgerelor in noaptea asta!

Aici e si mai noapte. Bezna. Lumina nu e de la flash-ul aparatului, ci de la un o descarcare care sageta grabit norul de deasupra. Catalin are un gest reflex in momentul in care lumina ne izbeste tuturor retina. E la carma si in acest moment ii spun sa nu stea prea aproape de cablurile de otel care sustin catargul. Nu stiu daca nu cumva chiar si fara fulger ne putem electrocuta, de la atata electricitate statica adunata in norii de deasupra noastra.

E un spectacol fabulos sa vezi traznetele cazand in jurul tau in apa, sperand in fiecare clipa ca legendele acelea cu „metalul atrage fulgerul” sunt doar niste legende si ca, pana la urma, catargul de 15 metri al velierului echipei noastre (oficial, suntem Echipa de Yachting Tiriac Auto Mercedes Benz) nu va prinde nici un traznet grabit sa faca praf echipamentele electronice si, cine stie, alte lucruri pe care le mai gaseste pe barca. A, da, si noi suntem tot pe ea. Uzi leoarca si, in cazul meu, tremurand deja de vreo doua ore. E momentul in care deja ne intoarcem spre casa, dupa ce am incercat in zadar, fara vant, sa trecem de Capul Caliacra. Inapoi spre casa? Dar mai bine s-o luam de la inceput.

A fost o cursa care a inceput perfect. Soare, vant, frig si struguri. As fi vrut cirese, dar asta e meniul la Billa: strugurii ajung mai usor din Africa de Sud decat ciresele din Leordeni Vale! Am plecat bine, ne-am asezat undeva in primii trei-patru la categoria noastra si, dupa trei ore de volte (mers in zig-zag, pentru ca vantul era din fata), am ajuns in dreptul capului Sabla, cel cunoscut mai ales pentru cutremure si o plaja pustie, gen Vama Veche.

E si ultima oara cand loch-ul (vitezometrul) mai arata o cifra peste cinci noduri. Incet-incet, vantul se opreste. Suntem prea aproape de mal – tactica mea de a folosi curentul de aici e infranta de strategia naturii de a nu-mi trimite deloc vant…. Mai mergem 2-3 mile si pur si simplu…

,

…ne oprim. Suntem langa Capul Caliacra. Incercam de trei ore sa trecem de el, fara vant, obositi de ziua lunga si friguroasa in care ne-am tarat pana aici …Regatta are mai bine de 50 de mile de parcurs, iar noi am reusit (impreuna cu grupul de cruisere in care suntem la un moment dat in primii trei) sa facem nici 20 de mile in 10 ore. Stam, iar proviziile de optimism se epuizeaza. Pe mare e liniste deplina: putem vorbi de la unii la altii fara nici o problema.

Toata lumea asteapta. Cerul, apa, oamenii. Velele. In departare, grupul de veliere First, cu echipaje de 3-4 oameni, incearca sa faca haz de necaz.  Viteza e zero, viata e o pedeapsa!

Si apoi incep sa apara norii. Doar ei, nu si vantul. Speranta noastra ca ne vor salva in vreun fel se epuizeaza odata cu primele fulgere de la orizont, care se aud cu ecou in mica noastra capcana de apa si stanci. Stam ca ratele pe lac.

Din cand in cand ne uitam la adancime: sub 10 metri si va trebui sa ne ingrijoram. Curentul ne duce spre mal. Mergem cu spatele! Si nu-mi place ce vad: tarmul e numai stanci.

Ne tine de urat o barca mai mica, si ea cu velele ridicate, mai mult de forma.Apoi, unii din plutonul nostru, mai norocosi (ok, ei vor spune ca e stiinta) prind o briza si ies in larg. Eu decid sa stau pe tactica initiala: pe langa mal, in asteptarea vantului. Gresit. Intr-o jumatate de ora ii vad pe cei care au iesi in larg disparand spre orizont. Spre est, nu spre Capul Caliacra, dar totusi, undeva!

7 mile. Atat mai avem pana la Cap. Si stam. Undeva, departe, cateva puncte nemiscate sunt barcile fostilor nostri colegi nostri de pluton. E ora opt si viteza e zero. Vom reusi sa mai parcurgem inca 30 si ceva de mile pana dimineata? Si daca da, cum o sa ne intoarcem in Mangalia pana duminica seara? Incepem sa facem calcule. Si ultima poza, destinatiei noastre de neatins. Cel mai mare regret al acestui week-end…

Valurile misca barca cu regularitate de ceas: la cinci secunde. Iar asta solicita prinderile, scotele si parmele velei cele mari: ma uit la ea cu mila pana cand decid s-o strang si sa plec spre casa. Urmeaza noaptea de care v-am povestit la inceput. Pe drum, ne spunem in gand, eu si Mihai si Ovidiu si Catalin: vom merge la Varna altadata. Cand vom fi mai puternici. Sau mai norocosi.

Sau poate deja suntem, pentru ca am trait noaptea asta, frumoasa in salbaticia ei, cu ploaie torentiala si fulgere si navigatie doar pe instrumente, gandindu-ne ore si ore doar la un dus cald?

Probabil ca da. Chiar daca infranti, am castigat experienta unei nopti in mijlocul unor forte mai mari ca noi. Doar si pentru asta si-a meritat!

Si bineinteles ca maine mai e o cursa. Regatta din 8 iunie, la Eforie!

FOTO: Mihai Dăscălescu