O competiție de excepție: patru trambuline** pentru eternitate!

Alături de Turneul celor șase națiuni, Cupa Mondială la fotbal
sau Olimpiadele, fie ele de vară sau de iarnă, concursul care
începe la sfarșitul anului reprezintă o tradiție, neexistând,
practic, săritor care să nu realizeze că aici poate da dovada
valorii sale. Poate părea multora o exagerare, dar la fel cum
hocheiștii din NHL ar da oricând 10 titluri mondiale pentru o
singură Cupă Stanley, la fel și acești „Zburători”: ar prefera să
câștige acest turneu mitic, decât să câștige titlul mondial.

Al doilea
Anschluß

Două țări au dominat, dintotdeauna, sportul alb, Germania și
Austria, așa că nu este de mirare faptul că turneul se desfășoară
acolo, două probe fiind in prima dintre ele, la Oberstdorf si
Garmisch-Partenkirchen, celelalte două în „țara valsului”, la
Innsbruck și Bischofshofen. Patru pentru un titlu suprem. Desigur
că nordicii sau elvețienii, chiar francezii sau italienii ar putea
contesta supremația teutonilor în schi, dar tradiția si
continuitatea sunt, în mod clar, de partea germanofonilor.
Concursul începe chiar astăzi, la Oberstdorf, cu calificările.
Urmează Garmisch, în 31 decembrie și 1 ianuarie, Innsbruck, pe 2 și
pe 3 ianuarie și Bischofshofen, pe 5 și 6 ianuarie. Se anticipează
că vor fi cel puțin 100.000 de spectatori, în timp ce 25 de posturi
de televiziune vor prelua în direct evenimentul care, pentru
iubitorii acestui turneu reprezintă un fel de Revelion sportiv,
având în vedere că este organizat la trecerea în Noul An.

Un scurt istoric

Era scris din noaptea timpurilor ca „Four Hills Tournament”,
„Turneul celor patru dealuri” într-o traducere mot-a-mot, să se
eternizeze și să devină un fel de măsură a timpului pentru
locuitorii acelor locuri. Exista, încă din 1921, tradiționala
„Săritură de Anul Nou”, organizat fără pauze pănă în 1951 (deci,
chiar și în timpul celui de-a doua conflagrații mondiale) când, un
grup de șase săritori care participau la o competiție nocturnă, la
Seegrube, un pic mai jos de Innsbruck, au avut ideea de a lansa
competiția respectivă.

Ciudațenii ale
vremurilor

„Pe timpul acela, nu era o separare clară, așa cum este astăzi,
între boberi, săniori, săritori sau schiori. Treceam de la o probă
la alta fără nicio jenă și vă spun sincer că regret acea perioadă.
Sigur, nu puteam avea performanțele de astăzi, nu exista
profesionismul care a început să devină regulă de la sfârșitul
anilor 60, dar atunci era vorba și de puțină distracție”, spune
Hans Ostler, 84 de ani, singura persoană care mai amintește de
prima ediție. Atunci, la debut, a fost secretarul competiției,
astăzi este președinte de onoare. „Nu mi-era frică de trambulină,
niciunui schior mediu, de altfel. Când l-am întrebat pe Tomba dacă
nu ar fi dispus să sară, fie doar pentru amuzamentul publicului,
și-a făcut semnul crucii. Invers, l-am întrebat pe Malysz dacă nu
ar dori să participe la un slalom, iar acesta mi-a răspuns că nu
vrea să devină bătaia de joc a copiilor. Acum, ce-i drept, nu prea
poți compara trambulinele de atunci cu acestea din ziua de azi.
Pai, atunci săream de la 75 de metri, acum de la 140”. mai adaugă
el.

Germanii
și războiul, eterna problemă

La început, la câțiva ani după război, visul de urca pe cele patru
înălțimi a învins teama, chiar ura care era îndreptată și dirijată
asupra germanilor.
Comandourile pe schiuri conduse de Otto Skorzeny nu fuseseră
uitate, dar ironia consta în faptul că temutul „Om cu cicatrice”
era nativ austriac, de fapt. Instalațiile erau în paragină, să
călătorești în Austria sau în Germania era o adevărată aventură,
trebuia să ceri viză, dar americanii care controlau zona te puteau
trimite înapoi fără nicio explicație, chiar dacă obțineai viza,
care costa, oricum, câteva sute de mărci vest-germane. Bineînțeles,
sportivii germani nu au avut dreptul să se deplaseze în Austria,
ceea ce pentru ei însemna doar să treacă muntele cu telefericul în
partea cealaltă. Abia peste câțiva ani au obținut dreptul de a se
reintegra lumii sportive. De altfel, puțină lume știe că Germania a
fost împărțită în trei, nu în doua entități, așa cum spune istoria
oficială. Al treilea teritoriu, care a avut inclusiv o națională de
fotbal care a participat la preliminariile pentru Cupa Mondială de
la Berna, a fost Saarland, Regiunea Saar, teritoriu controlat de
armata franceză de ocupație. Culmea este că Germania de Vest, care
avea să câștige titlul mondial în Elveția 1954, s-a duelat, în meci
decisiv, cu… Saarland!!!. Dar, aceasta este o altă poveste…
Oricum, pe data de 1 ianuarie 1953, 20.000 de spectatori au salutat
cu mare entuziasm competiția inaugurală la care s-au prezentat 50
de sportivi.

Vremuri
grele

Epopeea s-a hrănit de la sine, dar trebuie spus că nu totul a fost
lapte și miere. „Concurenții își plăteau drumul, organizatorii nu
asigurau decăt cazarea”, își amintește Hans Ostler. „Echipele
veneau cu mașinile, iar norvegienilor, spre exemplu, le erau
necesare 14 sau 15 ore ca să ajungă la noi. Să stai la hotel a
devenit ceva obișnuit abia din anii 60, la început oamenii dormeau
în internatele școlilor sau chiar în cazarme militare! Dar, ceea ce
conta pentru ei, era faptul că puteau să zboare. Visul avea să
devină realitate! Ce seri am petrecut împreună. Nu vă ascund faptul
că pe vremea aceea alcoolul nu era interzis sportivilor… Până în
anul 1996, organizam încă serate, restaurantele ne făceau reduceri
serioase și ne lăsau în plata Domnului și după ora de închidere.
Astăzi, însă, sportivii nu mai au deloc timp liber”, constată
Ostler.

Probleme,
probleme…

Să spunem că deși turneul în sine este demn de toate superlativele,
au fost și destule obstacole neașteptate care au pus la grea
încercare pe organizatori și pe sponsori. Începând cu ediția din
1972 a fost nevoie, practic în fiecare an care a urmat, de zăpadă.
În medie, erau necesare 113 persoane, 22.300 de ore de muncă și 312
călătorii dus-întors pentru a aduce la fața locului 4250 de metri
cubi de aur alb. „Aduceam la Garmisch zăpadă pe care o căram cu
camioanele de la Wetterstein, dar să nu vă imaginați mijloacele de
transport uriașe de azi. Păi, ca să amenajem trambulina ne erau
necesare cam trei sau patru săptămâni”, precizează bătrânul. Abia
din 1994 a apărut zăpada artificială, dar chiar și așa, la ediția
din 2007 un curent de aer cald a topit zăpada ca prin minune, drept
pentru care proba de la Innsbruck a trebuit anulată, iar
câștigătorul a fost decis de numai trei probe, fapt unic în istoria
competiției.

Sven a
aterizat din cer

Pentru a vă da seama de dificultatea competiției, să spunem că
singurul sportiv care a învins, în același an, la toate cele patru
trambuline, este germanul Sven Hannawald. „Sven a aterizat din
cer”, titra cotidianul Die Welt. „Este un vis, dar sunt convins că
orice sportiv s-ar mulțumi să câștige barem la o singură
trambulină. Deja înseamnă că ai intrat în legendă”, spune
finlandezul Janne Ahonen. Dar, pentru amatorii de statistici, iată
câteva din recordurile competiției:

5 este
recordul de victorii în turneu: Janne Ahonen, la edițiile din
1998-99, 2002-03, 2004-05, 2005-06 și 2007-08.

1 singur
sportiv a câștigat înregistrând victorii la toate cele patru
trambuline: germanul Jens Weissflog, în anii 1984, 1985, 1991 și
1996, dar niciodată în același concurs.

10 victorii
individuale au, la egalitate, Weissflog și norvegianul Bjørn
Wirkola, acesta din urmă fiind și un foarte bun… fotbalist!

1 săritor,
Sven Hannavald, a câștigat competiția cu victorii pe linie, la
ediția din anul 2001-2002.

104,4
puncte diferență față de al doilea clasat, la ediția din anul 2001,
cea mai clară victorie în turneu: Adam Malysz din Polonia.

16 recordul
de victorii obținute pentru o țară, în speță, Germania.

Recordurile celor patru trambuline:

30 decembrie 2003 Oberstdorf, Germania Schattenbergschanze K-120
143.5 m Sigurd Pettersen, Norvegia

1 ianuarie 2008 Garmisch-Partenkirchen, Germania Olympiaschanze
K-125 141.0 m Gregor Schlierenzauer, Austria

4 ianuarie 2004 Innsbruck, Austria Bergiselschanze K-120 136.0 m
Adam Małysz, Polonia

6 ianuarie 2005 Bischofshofen, Austria Paul-Ausserleitner K-125
143.0 m Daiki Ito, Japonia

La ultima ediție s-a impus austriacul Andreas Kofler.

Articol scris de Octavian
Metoni