Patzaichin: **”Îmi doream să fiu aviator, deși vedeam rar un avion”

Ivan Patzaichin ne-a povestit despre Delta copilăriei lui, despre puținele regrete pe care le are ca sportiv și despre oamenii care i-au modelat caracterul.

∞Ce vă lipsește din Deltă?
§Îmi lipsește copilăria, vremurile din acea perioadă, când totul era frumos. Între timp, oamenii s-au mai schimbat, poate nu atât ei, ci aceia care au venit peste ei i-au schimbat. Îmi lipsesc diminețile în care mă trezeam în Deltă, când înotam, pescuiam și mergeam cu barca.

∞Care este prima amintire din copilărie?
§Mă trezeam în barcă dimineața, aveam vreo trei-patru ani, și mi-a rămas imaginea aceasta cu mine în barca bunicului, soarele deasupra noastră și o imensitate de apă în jur. Îmi plăcea când ridica sculele de pescuit, cum se zbătea peștele, iar bunicul era un personaj pitoresc, înalt, slab, cu barbă mare cum poartă lipovenii.

∞Câți ani aveați când ați plecat de la Mila 23?
§17! Eram deja ajutor de pescar, obținusem această recunoaștere încă de la 16 ani și îl ajutam pe tata.

∞Ce poate determina un copil de 17 ani să plece de acasă?
§Un vis. Visam de când mă știu să fac altceva. Îmi doream să devin aviator, deși vedeam rar vreun avion zburând deasupra Deltei. Apoi mi-am dorit să mă fac profesor de fizică, pentru că îmi plăcea mult de profesorul pe care îl aveam și mi să părea că e o meserie frumoasă. Visam foarte multe și eram conștient că singura soluție de a-mi urma visul e să plec de acasă.

∞Părinții au fost de acord cu plecarea?
§Nu prea… pentru că eram singur la părinți și eram un copil răsfățat. Mama era un fel de croitoreasă și tot satul venea la ea să confecționeze cămăși, pantaloni. Tot ce făcea ea nou, tot ce inventa, încerca pe mine. Eram foarte bine ținut, mergeam prin sat foarte mândru și salutam pe toată lumea. Toți veneau acasă, la ai mei și le spuneau ce băiat cuminte au. Le-a fost greu să accepte plecarea mea.

„Aruncat” de canoe la început

∞Vă mai amintiți când ați urcat prima dată într-o barcă?
§Trebuia să înveți destul de repede să mergi cu barca, satul era inunadat de vreo două-trei ori pe an și era o necesitate să vâslești. Copil fiind nu puteam să merg peste drum decât cu barca. Și la școală aveam o barcă, un fel de maxi-taxi, care ne lua pe toți de acasă.

∞De înotat, când ați învățat?
§Nu mai știu. Pur și simplu m-am trezit că știam să înot. Aici, în Deltă, te naști cu lucrurile astea, sunt două reguli nescrise: înotul și datul la rame.

∞Dacă erați atât de bun la vâslit, de ce nu ați ales canotajul?
§Trei consăteni de-ai mei au luat medaliile de aur la Mondialele din 1966, la canoe, și mi‑am zis că dacă ei au putut să facă asta, eu de ce nu aș putea, în condițiile în care am toate atuurile, vâslesc bine și am ambiție. Datorită lor am ajuns ca, în martie ’67, să dau primele teste pe Lacul Snagov.

∞V-a ajutat experiența de acasă, cu barca?
§Nu prea! Mi-a fost foarte greu. Nu reușeam să stau în canoe, mă răsturnam tot timpul, iar la un moment dat nu am mai avut curaj să urc în ea. M-a ajutat Simion Ismarciuc, mi-a explicat și am reușit să mă obișnuiesc, să merg drept pentru că, vâslind doar pe o parte, tendința e de a merge în cerc. Dar cu multă ambiție și multă muncă am reușit.

∞În acea perioadă erau rezultate mai mari…
§Parcă pe vremea aceea nu aveam tendința de a câștiga pentru bani, ci pentru că asta îți doreai. Niciodată nu ne gândeam la bani și puteți să întrebați asta pe oricine din generațiile acelea. În plus, încercam să aduc ceva nou în antrenament, să fac lucrurile altfel, chiar mă ascundeam în pregătire. Îmi amintesc că mă opream pe lac, mă ascundeam după un colț și mai făceam câteva intervale.

20 de ani a făcut Ivan sport de performanță. Alte două decenii a fost antrenor

CITEȘTE ÎN ZIARUL DE MÂINE ÎN CE CLASĂ‚ A ÎNVĂ‚ȚAT IVAN LIMBA ROMÂNĂ‚ ȘI CE CREDE CĂ‚ LE LIPSEȘTE SPORTIVILOR DE AZI PENTRU A REEDITA PERFORMANȚELE DE ALTĂ‚DATĂ‚