ProSport a stat de vorbă cu antrenorul echipei de polo Dinamo, Andrei Iosep, unul dintre pilonii naționalei timp de mai bine de un deceniu. Stângaciul cu bolte învârtite și-a pus amprenta pe evoluția României la CE 2006 (loc 4) și CM 2005 (loc 6), dar și pe calificarea la Jocurile Olimpice din Londra, perioadă strălucitoare a unei reprezentative care alături de naționala de handbal au câștigat prestanță pe toate meridianele lumii. Cel poreclit de către colegi „Calu”” a vorbit despre începutul carierei sale și de ce a ales poloul, transferul în străinatate, perioada petrecută la echipa natională, experiența avuta în Statele Unite ale Americii alături de Cosmin Radu, dar și de noua postură de antrenor la clubul din Șoseaua Ștefan cel Mare.
Salut Andrei, ne-ai putea spune pentru început cum de ai ales jocul de polo pe apă? Tatăl meu, fost jucător de volei, nu însă la nivel înalt, mi-a insuflat plăcerea de a face sport. Am fost inițiat de el în volei și tenis de masă – el fiind un jucător decent în ambele sporturi. De asemenea, fiind un mare „devorator” și de alte sporturi, mergeam împreună în aproape fiecare week-end la un adevărat maraton: fotbal, baschet, handbal, volei, rugby, atletism, hochei pe gheață și polo. Am rămas fascinat de ultimele două sporturi visând la o carieră de profesionist. După ce am practicat înotul doi ani de zile, fără succes însă, a fost facută o selecție pentru echipa de polo în școală. Nu am stat prea mult pe gânduri și m-am prezentat la antrenamentele „piticilor” lui Dinamo evoluând pănă la sfârșitul carierei de jucător la același club in țară.
Știu că ai jucat până în anul 2001 la Dinamo cu care ai câștigat titlul și Cupa României de cinci ori la rând între 1995-2000. Din 2001 ai facut pasul afară, cum a fost pentru tine acest pas? Prima tentativă a fost în 2000. Aflându-mă cu echipa națională într-un turneu în Statele Unite, am primit o ofertă tentantă din partea Univertații Pepperdine. Eram extrem de încântat și decisesem să dau curs acestei șanse de a studia și de a juca polo pe coasta Californiei, în Malibu. Din păcate, chiar în acel an s-a decis ca în Campionatul Universitar să nu poata evolua jucători mai mari de 24 de ani.
Și ce s-a întâmplat? Cum eu în acel moment aveam 23 de ani, însemna ca Universitatea să-mi poata oferi bursa doar 2 ani de zile, urmând ca eu să platesc următorii 2 ani. Acest lucru era imposibil ținând cont de taxele care erau percepute de Universitatea din Pepperdine, în jur de 45.000 de dolari. Foarte dezamăgit de faptul că nu am putut pleca peste Ocean, eram hotârăt să-mi continui cariera în străinătate. Pe plan intern câștigasem tot ce era posibil și simțeam că am nevoie de o altă provocare pentru a evolua din punct de vedere profesional. Așa am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri oferta celor de la Roma Pallanuoto, primul club la care am evoluat în străinătate. În total au fost 13 ani petrecuți la cluburi din Italia, Spania, Croația, Ungaria și Statele Unite.
Ai debutat la echipa națională la 20 de ani și ești lider în clasamentul all time al selecțiilor, cum au fost acești ani pentru tine? Au fost 16 ani intenși cu multe satisfacții: punctul culminant fiind participarea la Jocurile Olimpice de la Londra, dar și câteva dezamăgiri mari. Aș aminti ratarea calificării la Jocurile Olimpice de la Beijing, ratarea unei medalii la o competiție majoră, fiind foarte aproape la Campionatele Europene din Belgrad 2006 sau finalul carierei la echipa națională.
La început ai spus ca ai fost entuziasmat să joci în America și uite totuși că această dorință ți s-a îndeplinit pănă la urmă. Cum a fost să-ți vezi visul devenit realitate? O oportunitate extraordinară primită din partea lui New York Athletic Club de a evolua în echipa lor la turneul final al campionatului american, în vara anilor 2011 și 2013. Pe lângă faptul că am reușit să câștigăm ambele ediții la care am participat, am avut ocazia să joc alături de jucători fabuloși și să cunosc persoane deosebite – antrenori, manageri – din cadrul acelui club cu care am rămas în contact și acum.
Anul acesta ai renunțat la postura de jucator și ai ales o carieră de antrenor. Cum te simți acum în noua postura de antrenor și care este obiectivul pentru anul acesta? E un lucru total diferit și infinit mult mai greu decât cariera de sportiv. Atunci când ești sportiv, trebuie să ai grijă doar de tine și să urmezi indicațiile antrenorului tău. Ca și antrenor, responsabilitatea este mult mai mare și trebuie să gestionezi un grup numeros de aproximativ 25-30 de persoane. Nu este un lucru ușor, dar mă consider un tip norocos ținând cont că fac ceea ce mi-am dorit în sportul pe care-l iubesc la fel de mult ca în prima zi. În luna august a anului trecut am acceptat oferta clubului la care m-am format, după experiența reușită și unele rezultate decente cu naționala Marii Britanii. Obiectivele în acest an sunt formarea și creșterea unor jucători tineri pe care clubul Dinamo să se poata baza peste 3-4 ani și de asemenea, ridicarea nivelului jucătorilor mei din acest sezon cu 15-20% față de evoluția lor în campionatul precedent. Dacă prin această evoluție a elevilor mei vom reuși să ocupăm și un loc pe podium la sfârșitul campionatului, ar fi ceva fantastic.
O ultimă întrebare. Acum ești antrenor. Ai putea să ne explici pe ce se bazează poloul modern, aici mă refer la picioare, duritatea jocului și poziționare în bazin. Poloul din ziua de astăzi este clar mult mai dinamic, foarte intens, sportivii trebuie să fie excelenți inotători. Cu forța mare și viteză pe trenul inferior. Se joacă mult mai mult la intercepție și nu mai este acceptat wrestling-ul care se vedea în apă în urmă cu cinci ani.
Andrei Iosep
Interviu realizat de Valentin Olteanu
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER