De ziua națională,** de la un neo-zeelandez: „România, TE IUBESC”

Campion mondial cu naționala de rugby a Noii Zeelande în 1987,
Steve McDowell (49 de ani) trăiește, de doi ani și jumătate,
românește. Antrenorul care a pus umărul la calificarea României la
Cupa Mondială din 2011 locuiește în București. „Ca să cunosc și să
înțeleg cât mai bine jucătorii cu care lucrez, trebuie să cunosc
cultura și mentalitatea țării din care provin. Nu poți face asta
decât fiind acolo tot timpul”, punctează el.
La două zile după ce România și-a asigurat calificarea la cea de-a
șaptea ediție a Cupei Mondiale, l-am întâlnit pe antrenorul
„stejarilor”, Steve McDowell, într‑unul dintre locurile sale
preferate din București: Parcul Herăstrău. „Vin des aici cu
familia, cei mici se dau cu rolele, ieșim la picnic. Îmi amintește
de Rotorua, unde m-am născut și am copilărit, o zonă păduroasă a
Insulei de Nord”, explică el. Ascultând cum vorbește despre
locurile în care s-a născut, te întrebi de ce un străin alege să
vină aici. „Toți mă întreabă asta, mai ales românii. E simplu. La
un moment dat vrei să împărtășești ceea ce știi și cu alții, iar
pentru familia mea este un lucru extraordinar să cunoască o altă
cultură și să se adapteze la o nouă viață”, zâmbește el.

Mezina
Kesey, profesoară de română

Fostul pilier „All Blacks” nu a venit singur în România, ci
împreună cu soția, Michelle, cu cele trei fiice, Kasey (5 ani),
Morgan (8 ani) și Tyler (12 ani), și cu fiul, Spencer (11 ani).
„Ne-am integrat perfect în comunitatea de aici, copiii merg la
Cambridge School din Piața Romană. Facem progrese chiar și la limba
română. Kasey ne dă lecții la toți, învață repede urmărind desenele
animate”, ne-o prezintă Steve pe mezina familiei. „Ce faci?”,
întoarce mogâldeața prezentările într-o română perfectă. „Suntem
liniștiți în ceea ce îi privește, și-au făcut prieteni, au o viață
destul de activă aici. Cred că cel mai dificil a fost să venim
dintr-o casă cu grădină, cu loc de joacă pentru copii, și să ne
mutăm într-un apartament”, explică Michelle.

„Traficul? La fel ca în
Auckland!”

Steve vorbește degajat despre problemele de care te izbești la tot
pasul în București, amuzat parcă de felul în care românii privesc
aceste lucruri. Mărturisește că „fentează” blocajul în trafic
pentru că îi place să se deplaseze cu mijloacele de transport în
comun: „Traficul e peste tot la fel, și aici, și la Auckland. Dar
dacă autobuzele, tramvaiul, metroul vin regulat, de ce să ne
plângem?!”. De tramvai se leagă însă și una dintre primele
întâmplări de început. „Nu înțelegeam ce este cu cei care vin și
cântă. OK, ce zic, ce vor? Până la urmă, te obișnuiești și cu ei. E
mai greu când ești cu copiii și ei te întreabă de ce cântă, de ce
nu au bani, de ce nu muncesc”, oftează el. E singura dată când
privirea i se întunecă când e vorba de viața lui de acum.

„Ciupit”
de taximetriști

Apropierea de cultura și de oamenii de aici îl face să treacă cu
privirea micile neplăceri de care a avut parte. Primele, chiar de
când a pășit în țară, la aeroport: taxiurile. „La început nu mi-am
dat seama că îmi cereau triplu pe o cursă. Acum întreb direct cât
îmi ia dintr-un loc în altul, și dacă e prea mult, îi zic «La
revedere!» și caut altul”, explică el. Nu pare deranjat de acest
lucru, dimpotrivă, găsește chiar și argumente pozitive. „Voi,
românii, vă judecați prea aspru pentru lucrurile astea care se
întâmplă peste tot în lume, peste tot există cei care încearcă să
profite. De ce să judeci majoritatea pentru unele excepții?”. În
timp ce se joacă cu Kasey și Morgan, vorbește cu entuziasm despre
cultura pe care a găsit-o aici, despre cât de mult s-a schimbat
viața lor, la peste 17.300 km depărtare de acasă. Dincolo de
cuvinte, se creionează imaginea unui cămin liniștit pentru care
România nu este doar locul în care muncește, ci și un stil de
viață. Un „All Blacks” devenit „stejar”!

Trei
motive pentru care iubește România:

1. „Familia e mai unită venind aici, petrecem mai mult timp
împreună, este o regulă ca în fiecare seară să ne adunăm la masă și
să vorbim despre ziua care a trecut”
2. „Oamenii interesanți pe care i-am întâlnit aici și de la care am
aflat istoria acestui popor, cultura incredibilă pe care o
aveți”
3. „Legătura cu rugby-ul, pasiunea și preocuparea pentru tot ce
înseamnă acest sport aici, oficialii federației cu care lucrez,
talentul pentru acest sport al românilor”

PRIMUL
CUVÂNT ROSTIT ÎN ROMÂNĂ‚:
„Multumesc”

GIGI BECALI: „La început nu știam cine este, ce
vrea. Era la toate televiziunile. E un personaj interesant, dar nu
știu de ce se fac toate acele schimbări la echipă. Timișoara e o
formație mai constantă și nu apare nimeni de acolo non-stop pe
post”

VIOLENȚA PE STADIOANE: „Nu înțeleg manifestările
acestea. Nu mă tentează să merg la un meci de fotbal. Dacă nu port
culoarea care trebuie, sau tricoul? Cât despre cei mici, nu i-aș
duce niciodată. La rugby, la pub, bei o bere cu cel care ține cu
echipa adversă, nu îi dai în cap”

MULT FOTBAL, PUȚIN RUGBY LA TV: „Nu e frustrant să
văd raportul acesta la televizor pentru că vin dintr-o țară unde e
exact invers”

IMPRESIE: „Este incredibil să vezi ce aranjate
sunt femeile la prima oră a dimineții, pentru că la noi, în Noua
Zeelandă, toți sunt în trening, abia spre după-amiază lumea se
aranjează”

LIPSCANI: „Aș sta ore întregi aici, să urmăresc
detaliile de pe fiecare construcție. Îmi place atmosfera care e pe
străzi, senzația aceea de timpuri de altădată. Sunt clădiri aici
mai vechi decât comunitatea din Noua Zeelandă”

BUCUREȘTI: „Sunt mulți care se plâng de acest
oraș. Totul ține de alegerile pe care le faci. Dacă nu îți place
aici, poți pleca. Eu cred că întotdeauna trebuie să vezi punctele
pozitive din ceea ce se întâmplă. Îmi place orașul, atmosfera,
totul”