România – Spania 48-3. Un scor pe care la finalul meciului de rugby de pe stadionul Tineretului prea puțin îl rețin. Poate și pentru că sâmbătă tabela nu a mers. Mai puternice sunt impresiile! Un bunic își duce de mână un nepoțel undeva în zona Herăstrău-Arcul de Triumf. Copilul nu are mai mult de 5 ani, dar privirea nu îți este atrasă de trăsăturile sau gesturile candide specifice vârstei, ci de basca englezească de pe căpuț. O copie în miniatură asemănătoare celei pe care o poartă și bunicul înalt cu față osoasă și atitudine distinsă. E meci de rugby și cochetul stadion de la șosea e loc de întâlnire pentru cei ce iubesc, înțeleg și respectă altfel sportul. Esența de sport. E ca un club exclusivist, dar tolerant, întrucât selecția se face pe cale naturală, iar neintegrații se exclud singuri.
E cald, e una din primele sâmbete de primăvară. În aer plutește un fum cu miros de mici și atmosfera e prietenoasă. Până și bodyguarzii se lasă copleșiți de spiritul locului. Au glasuri și mișcări molcome, iar echipamentul din dotare, bastoane și spray-uri paralizante, contrastează cu invitația amabilă. „Poftiți pe aici și vizionare plăcută!”.
Meci fără istoric. Mult la puțin Tribunele sunt populate, de fapt sunt aproape pline, 1.518 plătitori avea să anunțe crainicul. Deși, oficial, meciul cu Spania nu are miză, știm că în rugby un joc-test poate avea încărcătură mai mare decât unul pe puncte. După victoria de săptămâna trecută din Portugalia, România a urcat deja în recalificările Cupei Mondiale și în noiembrie ne așteaptă bătălia cu Uruguay.
Până atunci ne încordăm mușchii în fața Spaniei. Meciul nu are istoric și pentru că „stejarii” vor să mulțumească publicului. Legătura aceasta jucător-spectator e altfel. Poate și pentru că banca tehnică e plasată undeva în tribună și spectatorii le pot vorbi, îi pot încuraja altfel. E un contact mult mai direct și o comunicare aparte. Încercare după încercare, transformare după transformare și aproape toate repunerile din margine câștigate. În plus, o dârzenie cumva necaracteristică sportivilor români. Cel puțin ieri. Spaniolii au împins în câteva rânduri jocul spre buturile noastre, uneori undeva la doi-trei metri de terenul de țintă. De fiecare dată însă, tricolorii au respins atacurile și nu au permis spaniolilor nici măcar un eseu. Frumoșii spectatori de rugby Asta chiar dacă din sectorul spectatorilor avizați al bătrâneilor pierduți în vălătucuri de fum de țigară ori pipă, se auzeau comentarii avizate cum că reprezentanții poporului de aceeași ginte latină ar fi meritat o încercare. În ciuda diferenței de scor (48-3), slăbiciunile din jocul tricolorilor sunt taxate de vocea exigentă a tribunei: „Niciodată nu am știut să jucăm balonul cu mâna” sau „Suntem totuși lenți.Nu deschidem cum trebuie”.
În afara bătrâneilor amuzanți și cârcotași, asemănători celor din Muppets, am văzut oameni frumoși fără schimonoseala specifică celor care vin la stadioane încrâncenați și dornici să se refuleze. Până și galeria părea un grup de copii entuziaști, iar la scandările lor stângace participa cu aplauze în unele momente întreaga asistență. Un singur moment de confuzie, în care mintea celor contaminați cu prea mult fotbal s-a chircit. „Ste-ja-rii. Ste-ja-rii” se auzea scandat dinspre galerie. Silabisirea lui semăna izbitor cu un nume ce ne-a invadat în așa măsură, întrucât pentru un moment unii dintre noi s-au temut să nu fie „Be-ca-li, Be-ca-li”. Nu avea ce să caute, e clar. Momentul de confuzie a dispărut. Soarele a ieșit repede din nori și am revenit cu toții la momentul de normalitate furată undeva în inima Bucureștiului.
„Stejarii” cu bucuria, Deaconu cu declarațiile -explicație Pentru neavizați sau profani, o sâmbătă după-amiază la șosea e o gură de oxigen, chiar dacă stadionul e o oază de verdeață între bulevardele pline de praf și mașini din zona Cașin. Așa cum și rugbyul este sufocat de un fotbal de prea multe ori inconsistent. Bunicul și copilul cu băști aristocratice au părăsit tribuna oficială. Nu înainte de a observa și ei, ca toți ceilalți prezenți, o ultimă anomalie. În teren Socol, Vlaicu și restul „stejarilor” sărbătoreau un trofeu simbolic, Cupa Europeană a Națiunilor, primit de la Octavian Morariu. Toate camerele de luat vederi erau întoarse însă spre tribuna oficială, acolo unde Alexandru Deaconu acorda declarații… Cum cine e Alexandru Deaconu? Arbitrul acela de la fotbal – îmi propusesem să nu folosesc cuvântul măcar la un material – cunoscut pentru cazul „Bricheta” și mai nou pentru că nu a dat fault la un contact ce s-a lăsat cu o accidentare cum nici în rugby nu prea vezi. Chiar și cu această ultimă imagine pe retină, sâmbătă a fost altceva. Chiar a fost!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER