România întâlnește mâine, la Tbilisi, Georgia, într-un meci de totul sau nimic pentru cucerirea trofeului Cupei Europene a Națiunilor la rugby. O partidă în care unul dintre atuurile „stejarilor” îl reprezintă fundașul Iulian Dumitraș. Trecutul și prezentul își dau mâna în naționala de rugby a României. O întâlnire a generațiilor cu aceleași țeluri, în momente diferite, prinse sub același nume: Dumitraș. Tatăl, Haralambie, a făcut parte dintr-o generație de excepție care învingea Franța, Țara Galilor și Scoția și a participat la două ediții ale Cupei Mondiale, în 1987 și 1991. Fiul, Iulian, face parte din istoria recentă a „stejarilor”. De câțiva ani, este titular pe postul de fundaș al echipei României, alături de care a participat la Cupa Mondială din 2007, fiind aproape de a-și trece în palmares o a doua participare la prestigioasa competiție.
Într-o dimineață răcoroasă de martie, puținii trecători strecoară priviri curioase spre cei doi bărbați care stau de vorbă, liniștiți, pe micuța alee de lângă Stadionul „Arcul de Triumf”. Tonul discuției este monoton, însă dincolo de el se ghicește o familiaritate complice, întregită de o asemănare atât de mare, de parcă timpul a pus față în față două imagini ale aceluiași personaj. „Va fi greu cu Georgia, trebuie să fiți atenți, disciplinați și să jucați repede balonul. Cred că putem spera la o victorie”, explică apăsat Hari Dumitraș. Iulian zâmbește, își bate tatăl pe umăr și îl liniștește: „Mergem acolo să câștigăm, asta ne-am propus la începerea CEN. Va fi greu, dar vom lupta până la capăt”.
„Sunt mândru de el” Iulian Dumitraș (28 de ani) pare copia perfectă a tatălui său. Același gabarit (1,90 m și 104 kg), aceeași sinceritate în răspunsuri și o modestie în spatele căreia se ghicește încă din primele cuvinte onoarea de a îmbrăca, asemenea seniorului, tricoul brodat cu frunza de stejar. „Deși am trăit în Franța de la opt ani și m-am integrat în sistemul de acolo, niciodată nu mi-am uitat rădăcinile, locul de unde am plecat. De câte ori vin la națională este o întoarcere acasă: multă bucurie, emoție și onoarea de a juca în numele țării mele”, explică el. În urmă cu 13 ani, Iulian lăsa în urmă fotbalul și handbalul pentru a-și face o carieră în rugby. O decizie deloc ușoară în țara de adopție, Franța, și într-un sport în care tatăl tău este cunoscut drept „Căpitanul de la Auch”, numit astfel după victoria istorică în fața Franței din 1990, 12-6 (singura victorie românească pe pământ francez). „Mă bucur că a avut curajul să aleagă, că nu m-a copiat, că joacă pe alt post decât ce am jucat eu și că are drumul lui, deși știu că de multe ori i-a fost greu. Sunt foarte mândru de el”, mărturisește Hari (51 de ani).
O alegere care avea să atragă după sine multe comparații și prejudecăți. „Mulți îmi spun că trăiesc în umbra tatălui meu, însă mi-am construit singur viața. Nimeni nu m-a băgat în echipă la vreun club din Franța pentru că tata este cine este. Tot ce am obținut a fost prin propriile mele puteri. Tata mi-a dat sfaturi, dar nu el a fugit în locul meu”, explică Iulian. Hari prinde ultimele cuvinte și tresare. Își privește fiul și zâmbește, parcă, unor amintiri din trecut. „Știi care este cel mai frumos compliment care mi s-a făcut? Eram la un meci de-al lui Iulian, la Pau, și suporterii discutau între ei: «Vezi, acela este tatăl lui Iulian Dumitraș». Din acel moment am încetat să fiu căpitanul României care bătuse Franța. Acum eram tatăl fiului meu”, strecoară încet.
Tatăl este o parte de istorie
Două generații diferite, una care în urmă cu trei decenii se bătea de la egal la egal cu puterile Europei, și cea actuală, care se luptă an de an cu Georgia pentru supremația în al doilea eșalon valoric. „Visul nostru de când puneam ghetele în picioare era să batem Franța. Vremurile nu se pot compara, că mă uit la ce este acum și dacă aș avea 19 ani, nu știu dacă aș mai prinde echipa națională”, punctează Hari. O punte peste timp construită pe meciurile de altădată, pe care cei doi le urmăresc și le analizează împreună. „Ce au făcut ei noi nu vom face niciodată, totul s-a schimbat în anii aceștia. Nimeni nu le contestă victoriile, foarte bine că au reușit asta, ceea ce mă face să fiu mândru de tata, de faptul că face parte din istoria României”, completează Iulian. O istorie ce poate fi completată mâine, la Tbilisi.
Iulian, antrenat de Radu Voina Pe la 14 ani, Iulian Dumitraș a practicat doi ani, în paralel cu rugby-ul, și handbalul. Cel care l-a adus la sală și i-a pus în mână mingea de handbal a fost nimeni altul decât Radu Voina, actualul antrenor al Oltchimului. „Familiile noastre au devenit foarte apropiate din momentul în care ne-am mutat la Strasbourg. Radu Voina antrena acolo, apoi a trecut la Selestat. Au fost ani foarte frumoși, iar el îmi este ca al doilea tată. Am copilărit împreună cu Bogdan, am rămas prieteni, ne vedem și acum, mai stăm de vorbă”, explică Iulian.
Greu cu răutatea gratuită
Iulian a debutat pentru România în 2002, la un meci cu Olanda. Emoțiile debutului și ale prezenței într-o echipă unde mărturisește că s-a simțit destul de stânjenit la început au fost lăsate treptat în urmă. Nu a fost însă ușor. „A fost o perioadă în care oamenii vorbeau foarte urât despre jucătorii din Franța, însă nimeni nu înțelegea că noi nu veneam pentru bani sau altceva, veneam pur și simplu să jucăm. La început a fost dificil cu criticile, cu răutatea gratuită, care este însă și acum”, oftează el.
„Pentru mine, rugby-ul a fost un mijloc de a avea un trai mai bun. Pentru Iulian, rugby-ul a fost și este o joacă”, Hari Dumitraș
„Tata nu m-a criticat niciodată, nu mi-a zis că sunt prost, că nu am ce căuta acolo, însă au avut alții grijă de partea asta”, Iulian Dumitraș
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER