Spiritul „stejarilor” merge mai departe!** Cel mai tare duo tată-fiu din rugby, reunit de ProSport!

România întâlnește mâine, la Tbilisi, Georgia, într-un meci de
totul sau nimic pentru cucerirea trofeului Cupei Europene a
Națiunilor la rugby. O partidă în care unul dintre atuurile
„stejarilor” îl reprezintă fundașul Iulian Dumitraș.
Trecutul și prezentul își dau mâna în naționala de rugby a
României. O întâlnire a generațiilor cu aceleași țeluri, în momente
diferite, prinse sub același nume: Dumitraș. Tatăl, Haralambie, a
făcut parte dintr-o generație de excepție care învingea Franța,
Țara Galilor și Scoția și a participat la două ediții ale Cupei
Mondiale, în 1987 și 1991. Fiul, Iulian, face parte din istoria
recentă a „stejarilor”. De câțiva ani, este titular pe postul de
fundaș al echipei României, alături de care a participat la Cupa
Mondială din 2007, fiind aproape de a-și trece în palmares o a doua
participare la prestigioasa competiție.

Într-o dimineață răcoroasă de martie, puținii trecători strecoară
priviri curioase spre cei doi bărbați care stau de vorbă,
liniștiți, pe micuța alee de lângă Stadionul „Arcul de Triumf”.
Tonul discuției este monoton, însă dincolo de el se ghicește o
familiaritate complice, întregită de o asemănare atât de mare, de
parcă timpul a pus față în față două imagini ale aceluiași
personaj. „Va fi greu cu Georgia, trebuie să fiți atenți,
disciplinați și să jucați repede balonul. Cred că putem spera la o
victorie”, explică apăsat Hari Dumitraș. Iulian zâmbește, își bate
tatăl pe umăr și îl liniștește: „Mergem acolo să câștigăm, asta
ne-am propus la începerea CEN. Va fi greu, dar vom lupta până la
capăt”.

„Sunt
mândru de el”

Iulian Dumitraș (28 de ani) pare copia perfectă a tatălui său.
Același gabarit (1,90 m și 104 kg), aceeași sinceritate în
răspunsuri și o modestie în spatele căreia se ghicește încă din
primele cuvinte onoarea de a îmbrăca, asemenea seniorului, tricoul
brodat cu frunza de stejar. „Deși am trăit în Franța de la opt ani
și m-am integrat în sistemul de acolo, niciodată nu mi-am uitat
rădăcinile, locul de unde am plecat. De câte ori vin la națională
este o întoarcere acasă: multă bucurie, emoție și onoarea de a juca
în numele țării mele”, explică el. În urmă cu 13 ani, Iulian lăsa
în urmă fotbalul și handbalul pentru a-și face o carieră în rugby.
O decizie deloc ușoară în țara de adopție, Franța, și într-un sport
în care tatăl tău este cunoscut drept „Căpitanul de la Auch”, numit
astfel după victoria istorică în fața Franței din 1990, 12-6
(singura victorie românească pe pământ francez). „Mă bucur că a
avut curajul să aleagă, că nu m-a copiat, că joacă pe alt post
decât ce am jucat eu și că are drumul lui, deși știu că de multe
ori i-a fost greu. Sunt foarte mândru de el”, mărturisește Hari (51
de ani).

O alegere care avea să atragă după sine multe comparații și
prejudecăți. „Mulți îmi spun că trăiesc în umbra tatălui meu, însă
mi-am construit singur viața. Nimeni nu m-a băgat în echipă la
vreun club din Franța pentru că tata este cine este. Tot ce am
obținut a fost prin propriile mele puteri. Tata mi-a dat sfaturi,
dar nu el a fugit în locul meu”, explică Iulian. Hari prinde
ultimele cuvinte și tresare. Își privește fiul și zâmbește, parcă,
unor amintiri din trecut. „Știi care este cel mai frumos compliment
care mi s-a făcut? Eram la un meci de-al lui Iulian, la Pau, și
suporterii discutau între ei: «Vezi, acela este tatăl lui Iulian
Dumitraș». Din acel moment am încetat să fiu căpitanul României
care bătuse Franța. Acum eram tatăl fiului meu”, strecoară
încet.

Tatăl
este o parte de istorie

Două generații diferite, una care în urmă cu trei decenii se bătea
de la egal la egal cu puterile Europei, și cea actuală, care se
luptă an de an cu Georgia pentru supremația în al doilea eșalon
valoric. „Visul nostru de când puneam ghetele în picioare era să
batem Franța. Vremurile nu se pot compara, că mă uit la ce este
acum și dacă aș avea 19 ani, nu știu dacă aș mai prinde echipa
națională”, punctează Hari. O punte peste timp construită pe
meciurile de altădată, pe care cei doi le urmăresc și le analizează
împreună. „Ce au făcut ei noi nu vom face niciodată, totul s-a
schimbat în anii aceștia. Nimeni nu le contestă victoriile, foarte
bine că au reușit asta, ceea ce mă face să fiu mândru de tata, de
faptul că face parte din istoria României”, completează Iulian. O
istorie ce poate fi completată mâine, la Tbilisi.

Iulian,
antrenat de Radu Voina

Pe la 14 ani, Iulian Dumitraș a practicat doi ani, în paralel cu
rugby-ul, și handbalul. Cel care l-a adus la sală și i-a pus în
mână mingea de handbal a fost nimeni altul decât Radu Voina,
actualul antrenor al Oltchimului. „Familiile noastre au devenit
foarte apropiate din momentul în care ne-am mutat la Strasbourg.
Radu Voina antrena acolo, apoi a trecut la Selestat. Au fost ani
foarte frumoși, iar el îmi este ca al doilea tată. Am copilărit
împreună cu Bogdan, am rămas prieteni, ne vedem și acum, mai stăm
de vorbă”, explică Iulian.

Greu cu
răutatea gratuită

Iulian a debutat pentru România în 2002, la un meci cu Olanda.
Emoțiile debutului și ale prezenței într-o echipă unde mărturisește
că s-a simțit destul de stânjenit la început au fost lăsate treptat
în urmă. Nu a fost însă ușor. „A fost o perioadă în care oamenii
vorbeau foarte urât despre jucătorii din Franța, însă nimeni nu
înțelegea că noi nu veneam pentru bani sau altceva, veneam pur și
simplu să jucăm. La început a fost dificil cu criticile, cu
răutatea gratuită, care este însă și acum”, oftează el.

„Pentru mine,
rugby-ul a fost un mijloc de a avea un trai mai bun. Pentru Iulian,
rugby-ul a fost și este o joacă”, Hari Dumitraș

„Tata nu m-a criticat niciodată, nu mi-a zis că sunt prost, că nu
am ce căuta acolo, însă au avut alții grijă de partea asta”, Iulian
Dumitraș