Super-reportaj: A învins cancerul! „Grande Romeno”** pe Calea Victoriei
ProSport vă istorisea în urmă cu jumătate de an
istoria unui rugbyst român, Remus Necula (22 de ani), care a aflat
din întâmplare că are o formă rară de cancer, cel limfatic. O
poveste cu un
Acum, totul este istorie, iar prezentul se scrie într-un colț de
București, pe terenul echipei Steaua, locul unde visul i-a purtat
pașii copilăriei.
În după-amiaza rece de februarie în care ploaia cerne mărunt, un
munte de om pășește liniștit pe Calea Victoriei. Un loc cu nume
simbolic ce îi definește parcă viața de până acum. Un eseu marcat
exact pe firava linie dintre prezent și momentul în care totul
începe cu „a fost”. Cei câțiva trecători aruncă printre pașii
grăbiți și jocul tremurat al umbrelelor priviri curioase spre
silueta subțire ce înfruntă cu stoicism picăturile de apă. Zâmbește
liniștit, cu promisiunea unui nou început, însă ochii mai poartă
urmele unei lupte din care a ieșit învingător.
„Toți îmi ziceau să renunț la sport”
Povestea lui de viață se derulează parcă pe repede înainte. La 17
ani s-a apucat de rugby, după două luni era convocat la echipa
națională, iar după alți doi ani, în 2007, semna un contract cu
campioana Italiei, Parma. Două Cupe ale Italiei și o Supercupă
acontate repede, după care totul a devenit trecut. Diagnosticat cu
cancer limÂÂÂÂfatic, Remus a suportat cu stoiÂÂÂÂÂcism
chimioterapia și a placat boala. Totul, cu un singur gând: să se
întoarcă încă o dată pe gazonul dintre buturi. „Pentru mine,
rugby-ul este totul. Când eram bolnav, toți îmi ziceau să nu mă mai
întorc la sport, să mă protejez, să nu apară alte probleme, dar în
mintea mea era un singur lucru: să revin acolo, în linia a doua a
grămezii”, mărturisește uriașul de 2,03 m și 110 kg.
Limfonul Non-Hodgkin
Povestește calm, reliefând întâmplări ce au devenit deja amintiri.
Meciurile la Mondialul de juniori din Irlanda, transferul în primul
an de seniorat în Italia, dueluri, bucuria victoriilor, legările
grămezii, dar mai ales boala. Momentul în care joaca cu viața a
devenit serioasă. Cancer limfatic sau limfomul Non-Hodgkin: „Nu
știam nimic despre asta, ce e, ce înseamnă. Niciodată nu mă
simțisem rău, știam cum arată oamenii bolnavi de cancer, eu nu
arătam așa. A fost greu, pentru că nu înțelegeam nimic din ce mi se
dădea să iau”, spune el. Au urmat șase luni cumplite, în care a
luptat cu boala și a învins-o. O încleștare tulburătoare, în care a
fost susținut și de foștii colegi de la Parma, care treceau zilnic
să-l încurajeze pe „Grande Romeno”, cum îl alintau: „Fără ei ar fi
fost și mai greu. Era impresionant cum își făceau timp să mă vadă,
să îmi spună ce se mai întâmplă. Au fost ca a doua mea familie
acolo”.
„M-au întrebat de ce am atâtea tăieturi”
La jumătatea anului trecut s-a întors acasă, în comuna băcăuană
Zemeș, dar gândul lui era la Steaua, echipa care îl dorea încă de
când plecase în Italia. Ambițios, pentru a-și recăpăta condiția
fizică, Remus s-a antrenat singur câteva luni cu echipa de fotbal
din localitate” „Nu puteam să mă duc la Steaua și să o iau de la
zero, așa că trebuia să mă mișc cât mai mult”. De o săptămână a
semnat cu echipa roș-albastră, începând deja pregătirea. În vestiar
însă nu se vorbește de trecut. „Nu știu câți au aflat de boala mea,
pentru că nimeni nu a deschis discuția. Au fost câteva apropouri,
m-au întrebat de ce am atâtea tăieturi (n.r. – urme de la biopsie),
dar nu au insistat. Poate le este jenă sau le e teamă să nu mă facă
să mă simt prost. Este o experiență de viață care m-a întărit și
din care fiecare poate învăța”, zâmbește „Grande Romeno”.