SPECIAL | „În sport, te întâlnești cu problemele din societate la puterea a cincea”. Rolul psihologului sportiv și cum poate arăta un exercițiu de concentrare pe terenul de tenis

• Asociația pentru Psihologia Sportului a încheiat, în weekend, la București, un serial de conferințe organizate în țară, intitulate „Curs de Inițiere în Psihologia Sportului”. A fost, așa cum afirmă Ioan Popoviciu – membru fondator, o reîntoarcere în capitală, pentru că totul a început în toamna lui 2016, cu o prelegere în București. A urmat Cluj, apoi Timișoara, Târgu Mureș și, din nou, București – întrucât „au existat foarte multe cereri ca acest curs să revină”..

Cursurile, cum a fost și ultimul, de la Premium Wellness Institute, au fost punct de întâlnire pentru sportivi, antrenori – mai, tineri ori cu ani de experiență în spate, nume extrem de sonore – precum Daniel Pancu, Constantin Schumacher sau Mircea Rădulescu, psihologi, pasionați de sport și prieteni ai sportului. Scopul: să îți arate că poți să înveți cum să pui cu adevărat un obiectiv corect, un obiectiv care să nu creeze frustrare în momentul în care apare o înfrângere, ci din contră – să ducă spre un plus. Să înțelegi de ce propoziția „ai talent” este o lamă cu două tăișuri, care cel mai adesea taie înspre tine, nu înspre adversar. Că „felicitări pentru muncă” este cea mai subapreciată formă de laudă. Să înțelegi mecanismele din spatele efectelor. Totul presărat cu povești din lumea sportului. Povești cu Hagi, cu echipa de volei care câștigă o cupă europeană din subsolul unui mall, povești cu fotbaliști, cu tenismeni, cu boxeri. Povești în care naratorul este uneori poate un fost fotbalist – ca Ovidiu Burcă.

Peste 200 de particpanți au reprezentat promoția proiectului-pilot. Deja, se vorbește despre viitor. „Mai sunt cereri pentru alte zone ale țării. Nu știu dacă vom merge la fel anul viitor, probabil vor fi trei conferințe, în fiecare dintre zonele istorice ale României. Apoi, vom trece treptat către o instruire și o pregătire a părinților, a familiilor în relația cu copiii în ceea ce privește mentalul acestora, pentru că o mare parte din ajutor ar putea fi suportat de părinți, în momentul în care acasă sunt buni educatori și formează aceste credințe care pot duce mai departe la performanță. Multe dintre problemele copiilor vin tocmai de acolo, din educația și obiceiurile pe care și părinții le-au preluat din societate„, spune Ioan Popoviciu.

Andreas Hniatiuc, președintele Asociației, compară situația actuală a psihologiei sportive în România cu asimilarea preparatorului fizic în anii 2000. Este un punct de plecare. Iar ioan Popoviciu a sintetizat pentru ProSport.

S-a vorbit în conferință despre percepția greșită pe care o au sportivii despre psiholog. Cu ani în urmă, era o discuție similară la nivelul societății: în România, lumea nu prea făcea distincția dintre psihiatru și psiholog. Este mai ușor asimilat psihologul de către sportiv și psihologul sportiv – comparativ cu ceea ce se întâmplă la nivelul societății, sau urmează același parcurs?
Întotdeauna a fost o competiție între psihiatru și psiholog la nivelul ocupării forței de muncă în cadrul spitalelor. Psihiatrul venea din poziția în care prescrie medicamente și are mai mulți ani de pregătire, deci ar fi mai capabil. Însă și în practica occidentală și, mai nou și aici, se lucrează în echipă: psihiatrul oferă medicația, iar psihologul face intervenția cognitivă, acțională și emoțională din spate. Psihologul sportiv este mult mai ușor asimilat, îți trebuie o singură ședință ca sportivul să înțeleagă că, de fapt, acesta este elementul lipsă din echipa sa care îl ajută să performeze. El îl înțelege mai bine decât antrenorul, decât părintele – pentru că s-a confruntat cu toate temerile pe care le are sportivul și experiența sa se suprapune rapid peste nevoia sportivului. Sportivul găsește rapid înțelegerea și apoi soluții. În sport, te întâlnești cu problemele din societate la puterea a cincea. În sensul că, în sport, ai această competiție cu tine mult mai accentuată decât la școală sau în orice alt mediu. în plus, sunt mai multe situații vitrege peste care trebuie să treci – de accidentare, de competiție – care necesită extinderea resurselor cognitive sau mentale pentru a le face față.

Sportivii au fost numiți de multe ori supra-oameni, pentru că din punct de vedere fizic ei realizează cu mult mai mult decât omul de rând. Psihicul lor cum este?
Da, este frumos spus. Mie îmi place sportivul, pentru că văd în sportivi oameni mai maturi. S-au maturizat mult mai repede. Au o conștiință a corpului și o conștiință de sine mult mai mare comparativ cu ceilalți care nu au practicat un sport de performanță. Dar, totodată, au și anumite carențe, peste care, dacă nu vor trece, nu vor atinge cu adevărat marea performanță.

Se vede disciplina pe care o au din punct de vedere fizic, și în psihic, la nivel mental?
La cei mai mulți, da. Rutinele cotidiene – că au intrat de dimineață până seara într-un program – se văd foarte bine și, de aceea, când au câte o pauză sau o vacanță, abia așteaptă să se reîntoarcă în cantonament sau pe teren, la rutina care le pune ordine și în gândire.

„Când psihologul are o latură dinamică, aplicativă – sportivul îl înțelege mult mai ușor, nu ca pe cineva care să lege gândurile, ci care este parte integrantă a echipei”

Ședințele la psiholog, pe care le vedem în filmele americane de multe ori, se reduc la statul pe canapea și la dialog. Sunt asociate cu ceva static și plictisitor. În psihologia sportivă arătați că există și element dinamic…
Din păcate, de multe ori psihologul este un tip plictisitor pentru sportiv. Atunci sportivul nu găsește acolo un model de inspirație. Dar este important pentru sportiv să fie un tip dinamic, care să îl inspire, pentru că ceea ce face el este activ și energetic. Când psihologul are această latură dinamică, aplicativă – sportivul îl înțelege mult mai ușor, nu ca pe cineva care să lege gândurile, ci care este parte integrantă a echipei. Se relaționează și mai ușor cu restul echipei așa.

Partea aceasta aplicativă, de exerciții – este o chestie care implică creativitatea psihologului, fiind create de fiecare psiholog în parte, sau sunt ca acele celebre teste de personalitate, de la 1800 sau 1900?
Exercițiile pe care le fac sunt rezultatul construcției mentale a psihologului sau aspecte cu care s-a întâlnit la antrenamente. Se conturează din experiența și practica sportivului. Este un mare atu să fii creativ.  Este important să ne uităm și de unde putem lua exemple – unele le-am inventat eu, pe unele le-am preluat și le-am adaptat de la alți psihologi care au experiență mai mare în psihologia sportivă – ba din Italia, ba din Anglia, ba din SUA, astfel încât să intrăm în pas cu dezvoltarea acestei ramuri.

La conferință, Ioan Popoviciu a prezentat un exercițiu pentru antrenarea focusului, care folosește culorile și stimuli vizuali. Acesta poate fi adaptat, făcut în cabinet, în sală, dar și cu racheta de tenis în mână sau cu mingea de baschet, incluzând și faze de joc. Astfel, la etape avansate ale antrenamentului, se ajunge chiar ca, în cadrul unui exercițiu de îmbunătățire a focusului, să participe și antrenorul – pentru a observa lovitura și eventuale greșeli în execuție, și preparatorul fizic – pentru a identifica aspectele care țin de mișcare a mușchilor și deplasare. „Fiecare exercițiu nu face altceva decât să încerce să restructureze creierul. Îl ajutăm pe sportiv să restructureze de la o focalizare excesivă pe sine și problemele sale – pe focalizare externă. în tenis există focalizare constantă pe minge, și în apropiere și la depărtare, înaltă și scăzută. Cu variație de viteză. Așa că este nevoie de adaptare. 80% dintre sportivii mei vin din tenis, așa că eu mă concentrez pe dezvoltarea unor exerciții potrivite. Aici este – să spunem – obsesia mea profesională„.

Imagine de la un turneu din Cipru. În funcție de culoarea pe care o lovește mingea pe panou, sportiva trebuie să se deplaseze înspre jalonul de culoare corespunzătoare. Foto: arhivă personală, Ioan Popoviciu

Exercițiile sunt cât se poate de variate, pot fi gândite și ca exerciții pentru o întreagă echipă, însă în aceste cazuri nu pot fi implementate cu succes decât atunci când staff-ul are încredere și acordă importanță egală acestui tip de pregătire cu celelalte compartimente, integrându-le într-un program riguros. Predispoziții pentru comportamentul în timpul jocului pot fi identificate prin maniere similare.

Aportul tehnologiei și performanța unui înotător de doar 11 ani: „Cu cât intervenim mai devreme în circuitele esențiale, în loc să lăsam viața și experiența personală să creeze modele false de intervenție sau de adaptare la stres, cu atât reușim să prevenim situațiile respective și îl ajutăm să își creeze prin această educație și auto-educație adevăratul circuit care îl duce spre performanță”

în pregătirea fizică, în medicina sportivă, se vorbește despre decalajul dintre marile puteri în sport și România. România este mereu cu 10, 20 poate chiar mai mulți ani în urmă. În psihologie există componenta „tehnologie” și există decalaj?
Da, există mici decalaje, dar investițiile nu sunt atât de mari încât să nu putem ajunge acolo pentru a-i ajuta pe sportivii noștri. Foarte multe softuri pentru pregătirea mentală a sportivilor vor fi create prin acel sistem virtual de pregătire, model Oculus, care se pune pe frunte, ca ochelarii, iar sportivul trăiește virtual o realitate din jocul de tenis, să spunem. Atunci, noi trebuie să vedem  cum reacționează, cum se adaptează la anumite situații similare competiției și să îl antrenăm sub tipul respectiv de presiune.

Ceea ce Ioan Popoviciu folosește deja este „un sistem de control emoțional, de control al reacțiilor bătăilor inimii, de relaxare emoțională sub presiune, care ajută la focusul intern. Scopul este acela al defocalizării de pe anumite probleme și concentrarea pe ceea ce poate face el. Un fel de focus relaxat, pentru că, în final, sportivul se relaxează, pentru că a găsit o modalitate de a îndepărta gândul stresant„.  Respirația este cheia. „Un înotător din Oradea, de 11 ani, campion poliatlon – a câștigat aproape toate probele de înot din CN – a reușit să depășească toate performanțele parametrilor de intrare în zona optimă de performanță – acel focus, acea orientare moment de moment către prezent. Rezultatul lui maxim a fost inițial de 94%, am ajuns repede și am simțit că poate. În zece minute am urcat la 99% și a avut dorința să investească încă aproximativ 11 minute pentru a face pasul acela de 99% la 100% – ceea ce este extrem de dificil. Pentru că deja lucram cu virgule„, povestește Ioan Popoviciu. Este, din nou, vorba despre exercițiu, antrenament, voință și investiție pe termen lung.

În sport există o teamă că mereu scade vârsta la care se face performanță. La Jocurile Olimpice s-a introdus vârsta minimă de participare – după cazul de la patinaj, cu Tara Lipinski. Când un copil de 11 ani folosește un astfel de aparat, un astfel de antrenament, nu apar și temeri? Că micuții devin Robocop – este și aici o problemă?
Nu se transformă în Robocop. Dar îl ajutăm să își gestioneze emoțiile de la o vârstă fragedă. Creierul este o plastelină, are capacitatea de a fi remodelat și structurat. Cu cât intervenim mai devreme în circuitele esențiale – bune pentru focus sau depășirea situațiilor de dificultate – în loc să lăsam viața și experiența personală să creeze modele false de intervenție sau de adaptare la stres – cu atât reușim să prevenim situațiile respective și îl ajutăm să își creeze prin această educație și auto-educație adevăratul circuit care îl duce spre performanță. Decât să învețe prost și apoi să corectezi – îl înveți de la început bine.

În sport, cei care iau decizia de a duce un copil la sport sunt părinții. De cele mai multe ori. Cum apare motivația copilului, aceea internă, care este atât de importantă – mai importantă decât cea exterioară așa cum s-a punctat în repetate rânduri la conferință, din moment cecopilul nu este în măsură să fie el cel care alege să meargă spre un sport, pentru că se începe la vârste foarte mici? Nu este un adult care poate spune asumat – vreau să fac asta…
În teoria psihologică a pasiunii și a curajului, un prim pas în trimiterea copilului spre performanță îl realizează părintele. Dar părintele a sesizat neastâmpărul copilului, agitația, faptul că se mișcă, are energie și a încercat să investească această energie în mod constructiv. 80% dintre sportivi au ajuns la sport din cauza acestei stări de excitație nervoasă. Atunci, în sport își găseau liniștea și aplicarea. Copiii aceștia au ajuns acolo fiindcă la nivel fiziologic au avut o nevoie de a consuma energia în mod constructiv. Pe parcurs, ei fiind fiziologic foarte buni pentru așa ceva, succesul reprezintă un fel de întăritor al acestui comportament. La fiecare competiție câștigată, creierul secretă dopamină, acest întăritor care duce la depedență. Copilul devine parcă dependent de performanța sportivă.

România are în momentul acesta două sportive numărul unu în lume: Simona Halep – la tenis și Cristina Neagu – în handbal, pentru că a fost desemnată cea mai bună handbalistă a lumii. Care dintre ele are psihicul mai puternic?
Amândouă. Amândouă au psihic puternic. Sunt două constructe mentale diferite. Nu știu foarte bine psihicul Cristinei Neagu, dar ea vine dintr-un sport de echipă. O văd, cumva, ca un temperament mai vulcanic, coleric. Simona Halep este un temperament pasionat – care înseamnă emotiv, activ, cu persistență secundară a impresiilor, iar pasiunea asta o împinge să fie perfecționistă – dar mai degrabă ar fi perfectibilă de când este Cahill în echipa ei, cu un management mai bun al ideilor și al gândurilor. Asta a ajutat-o mult să ajungă numărul unu.

E adevărat că sportivii mor de două ori – prima dată când se retrag?
N-am auzit formula aceasta, dar este adevărată. În timpul competiției, se identifică cu sportul respectiv sau cu respectiva competiție. Dacă îi întrebi – ‘cine ești?’, vor spune – înotătoare, tenismenă. Nu va spune sunt o persoană cu anumite pasiuni, cu dorințe, cu valorile sale, ci se identifică cu rolul predominant de zi cu zi. Când renunță – renunțarea respectivă îl lasă pe sportiv cu garda scăzută, dacă nu a făcut anumiți pași de la carieră la viață. Pentră că până atunci, parcă toată viața este canalizată înspre competiție.

Parte din echipa lectorilor la „Curs de Inițiere în Psihologia Sportului”. Foto: Asociația pentru Psihologia Sportului

„Cursul de Inițiere în Psihologia Sportului” a fost, în egală măsură, o prezentare mustind de informație, o pledoarie pentru această nouă componentă a vieții sportive, un imbold, un pilon de susținere, o colecție de experiențe, de modele care oricând pot servi drept punct de pornire. Unul din pașii din „pas cu pas”.