Rafael Nadal a urcat astăzi, 21 august, pe prima poziție în clasamentul ATP, pentru a patra oară în carieră. La nouă ani și trei zile de la prima atingere a zenitului în sportul alb. Deși Federer este recordmen absolut din punct de vedere al numărului de săptămâni petrecute în fotoliul de lider (302), deși John McEnroe a avut nu mai puțin de 14 vizite pe prima poziție ATP – nimeni nu a mai reușit să demonstreze o astfel de longevitate în circuitul ATP: sportivul care timp de zece ani a câștigat cel puțin un titlu de Mare Șlem pe an este jucătorul care revine în frunte după cel mai lung interval.
Top 10 longevitate, prin prisma intervalului de timp scurs de la prima încoronare până la ultima / cea mai recentă (în cazul jucătorilor activi care își mai pot corecta încă recordul):
26 de jucători au simțit bucuria de a fi rege absolut al tenisului, urcând pe prima treaptă a clasamentului mondial. Primul a fost Ilie Năstase.
7 jucători au mai multe vizite pe prima poziție ATP decât ibericul care, an de an, își serbează ziua în timpul Roland Garros-ului, pe 3 iunie: John McEnroe (14), Pete Sampras (11), Jimmy Connors (9), Ivan Lendl (8), Andre Agassi și Bjorn Borg (6), Stefan Edberg (5). Jim Courier a fost acum egalat de Nadal – cu patru mandate în fruntea ierarhiei.
‘The one and only’: jucătorul pentru care calea simplă și directă nu există și totul se face cu încăpățânare
Pentru Rafael Nadal, numărul unu mondial nu este o țintă în sine. În cariera lui însă, numărul unu mondial a recompensat simbolic niște performanțe uriașe. Și de fiecare dată s-a hrănit cu încăpățânarea jucătorului căruia medicii i-au spus pe vremea junioratului că nu are șanse să ajungă pe turul mare, din cauza unui defect genetic la nivelul piciorului. Nadal s-a încăpățânat, a căutat branțurile perfecte pe care să le înghesuie în pantofii croiți special de cei de la Nike și și-a asumat riscul de a-și face genunchii ferfeniță, prin această ajustare obligatorie. A făcut-o și a intrat în legendă.
Cu hopuri multe.
18 august 2008. Prima domnie a Încăpățânatului a început după o revoluție în tenis și o finală a finalelor
Cum se rescrie istoria tenisului? Cu „Lovituri de geniu”. Omul despre care se spunea că este doar un „Rege al Zgurii” pierduse două finale la rând la Wimbledon. Ultima, cea din 2007, îl lăsase în lacrimi în vestiar. Fusese „o înfrângere devastatoare” la Federer, una la capătul căreia până și severul Toni a simțit nevoia, contrar obiceiului, să îl consoleze și să îl îmbărbăteze pe nepotul său, așa cum nu o făcuse niciodată, după cum relatează reputatul jurnalist John Carlin care l-a ajutat pe iberic să scrie volumul autobiografic „Rafa. Povestea mea”.
Stânca Nadal visase mereu să triumfe la Londra, acolo unde lumea îi spunea că el, un spaniol, nu are ce căuta. Iar el se încăpățânase să prețuiască acest turneu, mai mult decât Roland Garros-ul care îi era atât de la îndemână. Încăpățânatul Nadal știa că destinul lui se împlinește pe iarba marelui rival. Iar în 2008, jucătorul croit pentru a strica perfecțiunea armonioasă a lui Federer a mușcat din prima.
Federer vs Nadal Wimbledon 2008 Highlights from Diogo on Vimeo.
„Nu există partide care să înceapă cu un schimb de lovituri finalizat cu o lovitură câștigătoare din categoria tu-vorbești-serios?”, scrie Wertheim într-o carte dedicată „celui mare meci din istoria tenisului” și care „aduce în prim-plan schimbarea de regim care a avut loc în Regatul Tenisului„. Până la aceasta, începută cu sclipire de Rafa, care, după 14 lovituri, „a urmărit mingea până la colțul terenului, de unde a trimis un forehand poleit cu amestecul său unic de forță și efect de rotație. Mingea a zburat, în mare măsură, pe deasupra mijlocului zonei de dublu, după care, ca un avion pe pilot automat, a cotit și a coborât în colțul zonei singulare, la aproximativ 15 cm de ambele linii, departe de racheta lui Federer”.
Nadal a luat primele două seturi, 6-4, 6-4, apoi, „campionul bătut în primele două seturi de nou-venitul pus pe harță, riposta„. Cu două tiebreak-uri care totuși nu au săpat în încrederea spaniolului în maiou alb.
Deși la 7-7 în tiebreak-ul setului patru, Rafa a fost la un punct de titlu. „Federer a țintit din nou colțul terenului cu un forehand. Surprins la nici 30 de centimetri în spatele liniei de fund, Nadal s-a precipitat spre minge, a prins-o în ultima clipă și, cu brațul stâng întins, a biciuit mingea, scufundând-o în lung de linie. Federer a scos unul dintre rarele lui țipete – ‘un urlet de angoasă’ cum l-a numit BBC – în timp ce se întindea spre minge. Dar mingea a trecut pe lângă el, explodând parcă, din cauza efectului în exces imprimat la contactul cu solul. Un nou moment în care brațele fanilor extaziați au acoperit unghiul camerei de luat vederi. Nadal a căzut în genunchi și a lovit aerul cu ambii pumni, într-un gest de satisfacție. S-a ridicat imediat însă, conștient că mai are nevoie de încă un punct„. Care însă nu a mai venit atunci. Se făcea 2-2 la seturi, cu câte 151 de puncte câștigate și de Nadal, și de Federer. Ora locală era 19:30.
Finala Wimbledon 2008 rezumă esența carierei lui Nadal. Drumul lui nu a fost niciodată lin și nu avea să fie nici acum: dublă greșeală, forehand banal ratat – așa se mergea spre decisiv. Dar la 2-2 în decisiv, când ploaia intervenea, mirosind parcă surprizal și deranjul în ordinea cosmică ce urma, încăpățânatul Rafa credea și îl liniștea el pe Toni la vestiare: „Stai calm. Voi reuși. Am pierdut două tiebreak-uri, dar nu mi-a luat serviciul în niciun set. Le-am câștigat pe primele două, de ce nu l-aș câștiga și pe al cincilea? Stai liniștit„. Încăpățânatul Nadal știa că poate câștiga, deși avusese 5-2 în tiebreak-ul setului patru și ratase închiderea meciului. Dialogul l-a convis pe Toni: „ori e cel mai bun actor în viață și face un teatru excepțional, ori chiar e foarte relaxat”.
Și așa a fost, cum a spus Rafa Nadal. Întunericul cuprinsese Terenul Central, în inima Angliei, iar din tribună – blițurile aparatelor de fotografiat desenau o aură fabuloasă în jurul învingătorului. Al noului erou de la Wimbledon. La 21:16, „Nadal a scăpat racheta și a căzut ca împușcat pe spate în iarbă, încă înainte ca mingea să-și termine mișcarea„, explică tabloul Wertheim. Rafa îl învinsese cu 9-7 pe regele Federer și urma să facă, după trei ani, pasul de pe locul 2 spre locul 1. Calculele computerelor aveau să confirme acest lucru o dată ce Nadal își asigura o prezență în sferturile de finală ale turneului de la Cincinnati, cel care – coincidență – îl face numărul unu pe Rafa și în 2017.
Istoria are propriile coincidențe, ironii și laitmotive.
7 iunie 2010. A doua domnie a Încăpățânatului: anul în care numărul unu a venit devreme. Dar Nadal s-a revanșat
În iunie 2009, Nadal era un rege al zgurii îngenunchiat. Învins de Soderling la Paris, în fieful său numit Philippe Chatrier. Cu genunchii măcinați de tendinită. Cu sufletul răvășit de separarea părinților și destrămarea sanctuarului său – o situație despre care aflase de la tatăl său, în avionul care îl aducea înapoi în Europa, după triumful de la Australian Open. Nadal era în centrul unei dezbateri de tip „this is the end„. Sean Corvin, o voce autorizată în domeniul pregătirii fizice, de la Premier Training, dădea un verdict șocant pentru întreaga lume – Nadal, la 23 de ani, „are genunchii uzați ca un sportiv de 33 de ani” (The Guardian).
Pe 5 iulie 2009, după o luptă pentru numărul unu arbitrată de Soderling la French Open în favoarea lui Federer și cu un Roddick care a fost la un pas să îl încurce pe elvețian, dar a eșuat în finala de la Wimbledon, 14-16 în decisiv, Nadal părăsea fotoliul de lider.
Câți îi dădeau șanse să revină?
Doar Încăpățânatul Nadal credea. La un an distanță, Soderling parcă dădea ceva înapoi la Paris, învingându-l pe Federer într-un sfert oarecum simetric cu ceeea ce se întâmplase în anul precedent, iar Rafa redevenea lider mondial pe 7 iunie 2010. Dar „doar” al cincilea trofeu la Paris, cel care îl apropia la o lungime de recordul lui Borg – parcă nu era suficient. În 2010 Nadal nu a respectat întocmai scriptul, dar a desăvârșit urcarea pe prima poziție ATP prin completarea „career Grand Slam”-ului. Prin victorie la US Open, a treia la rând în turneele de Mare Șlem.
„Rafael Nadal s-a impus în circuitul profesionist de tenis ATP ca cel mai tânăr jucător care a izbutit să câștige cele patru titluri de Grand Slam, reușind această performanță la incredibila vârstă de doar 24 de ani„, este fraza care introduce cititorul în universul campionului din Manacor, în prefața semnată de Dragoș Neacșu pentru traducerea în limba română a cărții biografice redactate de reputatul jurnalist John Carlin – „Rafa. Povestea mea”.
Încăpățânatul Nadal nu renunțase. Și dădea planurile peste cap. Pentru toată lumea. Într-un mare fel.
„Mintea mi s-a oprit, emoțiile au dat năvală și odată tensiunea eliberată, corpul meu nu a mai putut să-și susțină greutatea. Brusc mi-am revenit și, în nebunia declanșată, am realizat ce s-a întâmplat. La vârsta de 24 de ani am câștigat toate cele patru turnee de Grand Slam; am scris istorie; am realizat ceva ce nici nu îndrăznisem să visez vreodată, ceva ce avea să rămână cu mine toată viața, ceva ce nimeni nu-mi va putea lua niciodată. Orice urma să se întâmple, de-acum știam că într-o zi voi părăsi acest sport ca o figură importantă, ca unul dintre cei mai mari campioni și speram – mi-a trecut și asta pin cap atunci – ca unul despre care toți ceilalți vor spune că a fost un om bun”, Rafael Nadal
7 octombrie 2013. A treia domnie a Încăpățânatului: Hoffa, șapte luni de absență și renaștere
În 2012, Rafael Nadal a fost nevoit să ia una dintre cele mai dificile decizii ale carierei: desemnat port-drapel al Spaniei pentru Jocurile Olimpice de la Lodra, care urmau să deschidă pentru a doua oară în sezon porțile de la All England Club pentru jucători și fani, Nadal a trebuit să declare forfait. Din nou, genunchii săi erau KO. Măcinați de sindromul Hoffa.
O dată în plus, Nadal s-a încăpățânat să nu lase ca acesta să fie un final de drum. A așteptat cu răbdare să treacă șapte luni și a revenit cum doar Federer a mai reușit să o facă în 2017, după a lui operație la genunchi: nouă finale consecutive pentru Nadal în primele nouă turnee disputate în sezonul 2013, de la Vina del Mar (Chile), până la Roland Garros. Șapte trofee, inclusiv titluri la Masters-urile de la Indian Wells, Madrid și Roma, punctul culminant fiind, bineînțeles, succesul la French Open. Apoi, a venit încă un titlu la US Open.
Calificându-se în finala turneului ATP 500 de la Beijing, Nadal își asigura revenirea pe prima poziție ATP.
„2013 este performanța cu care mă mândresc cel mai mult în cariera mea. A fost incredibil. Un parcurs de vis. Pentru că avusesem prea multe probleme cu genunchiul și nu mă putusem antrena mai deloc. Și am terminat anul numărul unu, cu victorii la Roland Garros și la US Open. Cu asta mă mândresc cel mai mult”, Rafael Nadal
21 august 2017. A patra domnie a Încăpățânatului: la 31 de ani, Nadal încă este pe terenul de tenis, „against all odds”. Anul triplei „La Decima” aduce și numărul unu
2017 este anul în care tenisul a dat ceasul înapoi. Din nou, Federer și Nadal dau ora exactă în sportul alb. Scriu recorduri. Joacă finale de turnee de Mare Șlem, câștigă, încântă, sunt capi de serie unu și doi la un turneu Masters 1000. „Cea mai dinamică rivalitate a sportului contemporan” – așa cum o numește În „Lovituri de Geniu” – Jon Wertheim, o „rivalitate veritabilă„, cum scrie Elisabeth Wilson în cercetarea „Love Game – a history of tennis” – nu doar o construcție artificială a departamentelor de PR, cum se obișnuiește și a devenit deja „o retorică specifică tenisului” – sau pur și simplu ying și yang din sportul alb au luat partea leului.
5th time @rogerfederer & @RafaelNadal have accounted for 1st 3 #GrandSlam titles in a season: 2006-07, 2009-10, 2017. — ATP Media Info (@ATPMediaInfo) July 16, 2017
5th time @rogerfederer & @RafaelNadal have accounted for 1st 3 #GrandSlam titles in a season: 2006-07, 2009-10, 2017.
— ATP Media Info (@ATPMediaInfo) July 16, 2017
Nadal primește confirmarea simbolică a unui sezon fantastic, pe 21 august, când revine pe primul loc ATP. După ce a devenit primul om din istoria Erei Open care câștigă de zece ori același turneu într-un circuit ATP atât de echilibrat și solicitant din punct de vedere fizic. A făcut „La Decima” la Monte Carlo – turneu Masters 1000. A făcut-o din nou la Barcelona – la nivel ATP 500. Apoi, a făcut-o și la Roland Garros, la câteva zile după ce împlinise 31 de ani.
Unparalleled on clay. Unmatched in Paris. Ten is Rafa. @rafaelnadal A post shared by NikeCourt (@nikecourt) on Jun 11, 2017 at 8:25am PDT
Unparalleled on clay. Unmatched in Paris. Ten is Rafa. @rafaelnadal
A post shared by NikeCourt (@nikecourt) on
Jun 11, 2017 at 8:25am PDT
Pentru prima dată, Nadal face ravagii pe terenul de tenis de această parte a bornei 30 de ani. Recordul lui Andre Agassi, condus cu dibăcie de australianul Darren Cahill spre numărul unu mondial la 33 de ani și 131 de zile, este deocamdată în siguranță. Dacă va termina anul ca numărul unu mondial, Nadal îl va detrona însă pe Lendl de pe prima poziție în topul celor mai în vârstă jucători care au încheiat sezonul #1. Cehul avea 29 de ani și 299 de zile în 1989 când redevenea numărul unu mondial.
Lider în ATP Race to London încă din perioada sezonului de zgură, Nadal are cele mai multe puncte pe 2017 – cu 220 în plus față de Federer, înaintea US Open-ului. Nu are de apărat decât 370 de puncte până la final de an. De partea cealaltă, Federer – are de apărat zero puncte și are deja două titluri de Mare Șlem câștigate în sezon.
Și dacă la Wimbledon și în US Open Series nu a impresionat, acest lucru se poate explica și prin aceeași trăsătură care l-a tot dus pe prima poziție ATP: Rafa i-a fost mereu fidel unchiului Toni. Lumea i-a strigat de prin 2011, neîncetat, că are nevoie de un alt antrenor, că ar trebui să îl lase pe Tio Toni să fie doar spectator și susținător, iar altcineva să aibă grijă de cariera lui. Încăpățânatul Nadal a luat însă toată vina asupra lui – „eu am pierdut, eu nu am jucat cum trebuia. Staff-ul este același ca atunci când câștigam„. În 2017, Nadal l-a adus în echipă pe Carlos Moya – prieten, mentor, sprijin de-a lungul anilor. Asta s-a văzut din Australia, dar mai ales pe zgură. Moya lucrează diferit. A explicat franc că, în acest moment al carierei, nevoile unui jucător sunt diferite și el aplică ceea ce a învățat pe propria piele, în final de carieră.
Player-research-ul și lectura eficientă a statisticilor pe care le face Moya au funcționat perfect pentru Nadal. Dar după Roland Garros, un turneu în care Nadal a ținut să-l scoată în față pe Toni, la ultimul sezon alături de el pe circuit, Moya a dispărut. Nu a mers la Wimbledon, nici în State. Încăpățânatul Nadal face, din nou lucrurile așa cum vrea el. Și pare că mereu, îi iese bine într-un final. Chiar și așa, Nadal a fost primul jucător care a câștigat cel puțin 20 de meciuri pe două suprafețe în 2017 – pe zgură și hard – potrivit statisticilor ATP.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER