„Ei, ăsta a fost tot timpul un obiectiv al meu. O singură dată, cred că în 2010, eram în Paris pe 30 mai, dar am plecat! Trebuia să fi rămas, să îmi pregătească tort, dar eu am fost fraieră într-un fel. Era duminică. Luni nu aveam nicio cursă disponibilă, era ziua mea și atunci am plecat cât mai repede ca să ajung și eu acasă, pentru că voiam să îmi fac ziua cu familia. Apoi, în anii următori am pierdut înainte și parcă am început să regret. Așa că obiectivul meu la Roland Garros va fi mereu să prind ziua mea acolo. Este o motivație în plus să rămân cât mai mult în turneu, să îmi aducă tort cei de la Roland Garros„. În 2010, Alexandra era eliminată în proba de dublu pe 29 mai, la o zi după ce părăsea competiția de simplu.
În 2017, dacă astrele s-ar alinia perfect în următoarele două luni, Alexandra Dulgheru ar vedea că poate juca din nou fără durere la genunchi – la zece luni după a doua operație majoră din carieră, ar aduna multe meciuri în picioare în turneele ITF pentru care și-a programat să își consume biletele de intrare din protected ranking, ar căpăta încredere, ar trece de trei meciuri de calificare pe zgura din complexul de la Roland Garros și ar juca de ziua ei meciul din primul tur, la French Open, în ultima dintre cele trei zile rezervate partidelor din turul inagural.
Pe 22 mai însă Alexandra Dulgheru are o singură certitudine: este gata de luptă și se pregătește să se îmbarce într-un avion spre Tunisia, spre un turneu ITF 60.000. Se află pe locul 588 WTA și își testează din nou genunchii, cu ceva emoții, cu ceva îndoieli, dar mai multă încredere decât teamă. „De data asta, cred că am stat exact cât a trebuit”, spune hotărât „Piti”.
Au trecut 6 ani și 11 zile de la momentul în care Alexandra Dulgheru își stabilea cifra-reper în carieră: locul 26, cea mai înaltă poziție în clasamentul WTA, pe 11 aprilie 2011. „Vă dați seama, sunt șase ani de tracasări, de operații! E timp pierdut și pentru că după prima operație nu am știut să gestionez foarte bine lucrurile. Acum, la operația a doua, a fost o accidentare mult prea parșivă: am fost la șase-șapte doctori buni care mi-au spus – nu te operezi, mai așteaptă șase-șapte luni. Și până la urmă, am ajuns să îmi dau seama că nu pot fără operație”, spune „Piti”. De visat, visează în continuare, dar maturitatea vorbește prima acum. „Practic, pentru mine, acum, primele șase luni sunt o perioadă de tatonare – cum e genunchiul, cum se simte, mai ales pe hard. Data trecută, mi-a luat cam doi ani să ajung înapoi în top 100, dar am trecut apoi din accidentare în accidentare și am tot stat. Sunt jucătoare care nici măcar nu au fost accidentate grav vreodată și care au avut momente de cădere, de un an-doi… Sper ca făcând lucrurile în mod corect să scurtez perioada de revenire. Sunt pregătită să investesc din nou în mine, să îmi iau un preparator fizic cu mine în Europa, la turneele ITF, unde condițiile sunt mai proaste și facilitățile de recuperare mult inferioare celor din WTA. Am nevoie de acest ajutor, pentru a face corect recuperarea și pentru a continua pregătirea fizică și pe tur„.
Ești dependentă de tenis, Alexandra? Pentru că iar te-ai accidentat la genunchi, iar te-ai operat, iar o iei de jos de tot și totuși, te ții de tenis… Haha… Da, mă tot întreabă lumea care este motivația mea și răspunsul este simplu: întotdeauna mi-a plăcut să joc tenis. Nu este ușor. Nu pot să mint, să spun că este senzațional să treci prin momentele astea, dar îmi place și încerc să mă bucur în anii pe care îi mai am de toată munca din spatele meu și de lucrul care îmi poate aduce succes. Adică eu mă motivez și mă bucur de tenis știind nivelul pe care pot să îl ating dacă pe o perioadă puțin mai lungă, corpul meu rezistă. Știu că este păcat, pentru că anii ăștia, între 20 și 28 de ani, sunt anii între care ar trebui să te bucuri cel mai mult de tenis, de calitatea, dar și de cantitatea de tenis pe care o joci. Nu a fost să fie și sunt conștientă că este timp pierdut, sunt ani pierduți. Au fost multe accidentări, am revenit o dată în Top 50 și am luat-o de la capăt. Eu nu sunt Șarapova să intru ușor pe tablou la multe turnee, cu invitații. Este un moment greu, dar am lângă mine echipa care îmi place și eu dau tot ceea ce pot ca să revin la acel nivel la care știu că pot să joc. Normal, este muncă de durată, este tracasare, pentru că la început joci un meci-două, după care obosești și poate mai apare ceva. Nici mental nu ai nivelul de rezistență ca înainte, dar eu accept asta, nu am nicio problemă să o iau pas cu pas. Din nou.
Ca lovituri, ca tehnică – cum ți-ai schimbat jocul, din cauza accidentărilor? Tot timpul există loc de îmbunătățire și tot timpul cauți o soluție.
Da, dar vorbim despre genul de schimbăre în care, ca jucător, realizezi că pur și simplu nu mai poți lovi la fel ca mai înainte … Da, am trecut și eu prin asta. Chiar după prima operație la genunchi, am avut probleme serioase la umăr. Medicul mi-a spus că dacă nu schimb mișcarea la serviciu, ajung la operație. M-am speriat, pentru că este mult mai nasoală o operație la umăr. Am scurtat foarte mult mișcarea de retragere în 2015, am ajuns la probleme de spate. Dar, n-am avut o problemă foarte serioasă: patru-cinci luni serveam foarte încet. Am revenit, a fost mult mai bine. Apoi, am schimbat dimensiunea gripului, pentru că începusem să am probleme la încheietură și la umăr. Am schimbat tot ce se putea, începând cu racordajul, dar în final am pus un grip mai subțire. Și nu mai am probleme. Încă mai sunt niște dificultăți, îmi lipsesc subtilitățile de feeling, pentru că atâția ani am jucat cu un grip gros. Manevrez foarte bine racheta, dar sunt câteva chestii minore de feeling care încă lipsesc. Creierul încă nu este setat complet pe noua frecvență, să spun așa. Acum, lucrez mai mult la capitolul agresivitate. Antrenorii mi-au spus că este o soluție pentru mine, trebuie să mă obișnuiesc ca atunci când am o oportunitate să o iau mai devreme, să atac. Pe lângă stilul meu de joc încerc să îmi construiesc niște scheme tactice care să mă ajute să îmi scurtez puțin punctele. Bine, nu voi fi niciodată Serena Williams, să finalizez așa cum o face ea…
La prima operație de genunchi, povesteai că părinții îți căutau hobbyuri și că ai petrecut multe ori pictând. Ce hobby ți-ai descoperit în 2016, în pauza impusă? Am făcut la fel. Tot așa, am pictat, am făcut schițe, am citit foarte mult, am văzut de la cap la coadă mai multe seriale – ceea ce a fost minunat. Am făcut cam același lucru ca data trecută și, pot să spun că, la cap cel puțin, am reușit mai bine să mă țin tare, ocupată. Revenind la recuperare, ca rapiditate de refacere, mi-a fost mult mai simplu cu această operație. Deja, la trei zile după operație mergeam fără cârje și făceam exerciții. Data trecută, o lună de zile am făcut flexie și extensie cu piciorul doar cu ajutorul unui aparat.
Ai investit mult și în imaginea ta în ultimul timp. Logo, site, ședință foto fashion-retro. Ce te-a determinat să iei această decizie? Demult mă bate gândul să fac asta. Dar, la noi în România nu cred că se pune accent pe partea asta, a imaginii, nici nu știu câți oameni se ocupă serios de chestia asta. Eu știu că la mine nu a venit nimeni, niciodată să îmi spună – uite, trebuie să facem asta și asta. Nu am fost niciodată pro să fiu foarte expusă, dar tot așa, cu timpul, am înțeles că îmi prinde bine. Sunt fani care tot caută informații, care încercau mereu să intre în contact cu mine și atunci – soluția a fost să fac această pagină oficială, un site, cu care mă ajută o prietenă și care mă poate ajuta și pe viitor.
Au contat și sfaturile managerului lui Del Potro? Te mai ajută? Da, încă am contract cu Ugo Colombini și el m-a încurajat mereu, îmi spune că are încredere în mine și a aprobat clar acest proeict. El, de fapt, mi-a sugerat de mult să fac acest pas – dar, eu i-am spus deschis, că nu mă pricep și atunci am nevoie de cineva care să se ocupe de această parte, să mă și învețe. Acum am o persoană care mă ajută cu site-ul, aici în România. Revenind la Ugo, din păcate, nici el nu are ce să facă prea mult în această perioadă, cât eu sunt accidentată, în refacere. Așteaptă să fiu din nou bine, să am rezultate și apoi voi putea, sper, să valorific mai bine și această latură. Pentru că niciun sponsor nu vine să te ajute atunci când ești în situația în care sunt eu acum.
Logo-ul ți l-ai desenat singură? Da! L-am desenat eu și l-a stilizat un profesionist. M-am jucat puțin și cred că mi-a luat cinci minute să îl fac. Mâzgâleam într-un birou, încercam diverse variante și la un moment dat am zis – ăsta îmi place.
Alexandra din 2017 poartă cicatrici multe. Cicatricile operațiilor, cicatricile sutelor de ore în care a luptat cu durerea mai aprig decât cu adversara de pe partea cealaltă a fileului, urme de lacrimi șterse rapid. Și totuși, când o privești, pare că imaginea puștoaicei de 15 ani care abia se lansa în derapaje ample pe zgura roșie s-a suprapus cumva, perfect, și îi oferă un plus de încredere în visele ei.
Și asta pentru că din 2016, pe echipamentul de joc, pe șepcile și pe cozoroacele Alexandrei se regăsește logo-ul cunoscutei firme de echipament sportiv Sergio Tacchini. „Am fost foarte fericită atunci când managerul meu a vorbit cu ei și mi-a spus că sunt bucuroși să semneze cu mine. Am amintiri frumoase în tenis în echipamentul lor, pentru că în perioada junioratului, pe la 14-15 ani, atunci când am fost la Academia lui Sergi Bruguera, am primit echipamentele unei foste jucătoare spaniole din circuit, Maria Antonia Sanchez Lorenzo (n. fost număr 33 WTA, retrasă în 2006, cu un titlu câștigat în circuit). Este o firmă specializată pe tenis, cu renume uriaș, gen Lacoste. Este brandul care a dat faliment din cauza succesului lui Djokovic, pentru că, brusc, a avut prea multe sume de onorat din contract. Atunci, ei s-au retras din circuitul fetelor, pentru un timp, dar au revenit„, deapănă amintiri Alexandra Dulgheru.
Și povestea continuă. „Când am intrat în circuitul senioarelor nu aveam contract, dar jucam cu Lacoste. Calitativ, mi-a plăcut mult Lacoste, managerul mi-a obținut un lot de haine de la ei, dar nu am primit contract. Am jucat apoi cu K-Swiss, vreo doi ani de zile. Și aici au intervenit accidentările. M-am operat, am pierdut contractul, am continuat să joc cu echipamentul pe care îl aveam de la ei încă un an. De anul trecut sunt cu Sergio Tacchini. Și a mai fost perioada în care am purtat echipamentul făcut de Venus Williams… Da! Dar Venus Williams nu face contracte, doar dă haine. Sincer, mi-a plăcut enorm! Sunt outfit-urile mele favorite, pentru că sunt foarte feminine și m-am simțit excelent cu ele. Pentru mine a fost foarte ok, și i-am mulțumit lui Venus, pentru că chiar m-a ajutat„.
Alexandra Dulgheru, într-unul dintre spectaculoasele outfituri cu model floral EleVen by Venus. Foto: Neal Trousdale
După 10 luni, ai revenit în circuit. Cum te-ai simțit în America? La primul turneu pe care l-am jucat, am avut un vibe foarte bun. Chiar dacă am pierdut în turul doi din calificări, am făcut două meciuri foarte bune, inclusiv cu Ana Bogdan. Dar am căzut fizic. Nu am mai jucat la nivelul ăsta de luni de zile. În plus, la Charleston am plecat de la o vară toridă, care aproape că mi-a dat insolație înainte de primul meci, spre o vreme rece – iar asta m-a afectat. Da, am căzut fizic în setul doi și în decisiv, dar măcar am ajuns până acolo fără să mă doară genunchiul.
Când ai ajuns la Charleston, aveai în spate cea mai lungă serie de înfrângeri consecutive din întreaga carieră. Știai exact câte meciuri pierdusei la rând? Te-ai gândit vreun moment la asta? Normal că era un factor negativ major. Erau turnee la rând în care nu câștigasem un tur, încercam și nu ieșea nimic. M-am chinuit teribil. Nu știam niciodată când mă lasă genunchiul, când pic fizic și eram jos de tot și cu mentalul. Intrasem într-o horă în care tot trăgeam de mine, în care mi se spunea să tot încerc și din care nu mai scăpam. Îmi doresc să nu mai trec prin asta, o să încerc să nu mai repet greșelile și să mă opresc data viitoare. Însă meciul cu Hradecka l-am pregătit exact la fel, ca pe oricare altul. Cheia: m-am mișcat fenomenal de la primul punct. Am avut o dispozișie de joc excepțională. Eram foarte rapidă, mă așezam bine la mingi și așa s-a făcut diferența. Cred că a fost primul meci după mult timp în care nu mai contram doar jocul adversarei, ci îmi făceam și eu jocul meu, pe teren. A fost un sentiment foarte plăcut.
Ai avut emoții când ai ajuns la ultimul game, la închisul meciului? Emoții am tot timpul. Nu cred că intrăm vreodată pe teren fără o doză de emoție. Dar nu eram stresată că trebuie să închid meciul. M-am concentrat perfect pe ceea ce trebuie să fac.
Cum ai ajuns pe acea canapea, între Blake, Roddick și McEnroe, după meci? Întâi l-am văzut pe Andy Roddick. Apoi pe Blake, apoi pe McEnroe. Mi-am spus imediat că trebuie să fie programat vreun meci demonstrativ. Într-adevăr, au jucat în după-amiaza aceea. Ei se uitau la un meci de la Miami, al lui Federer și le-am spus că trebuie să facem o poză. Le-am spus că nu trebuie să se ridice, iar cineva din staful lor a făcut fotografia. A fost haios momentul. Am vorbit puțin cu Roddick și cu Blake, pentru că eram foarte curioasă cum s-au adaptat cei doi la viața de după tenis.
Și? Mi-au zis că, clar, le lipsesc emoțiile. Că în viața de sportiv ești obișnuit să fii mereu în priză și dintr-o dată trebuie să fii mult mai liniștit. Au recunoscut că le este dor din când în când, au în sânge tenisul și nu îl pot uita așa ușor. Dar, deși sunt temperamentali, până și ei s-au adaptat.
Cine este mai glumeț dintre ei? Cu McEnroe am vorbit prea puțin. Dar Roddick, este același în afara terenului ca și pe teren: la fel de nebun, excentric – deși poate nu este cel mai potrivit cuvânt. Este cel mai vorbăreț și răspunde repede, este foarte isteț și foarte pe fază tot timpul.
Alexandra Dulgheru atacă subiectele HOT în tenis
1. Serena Williams, însărcinată
Chiar nu mă mir. Și-a luat vacanță în loc să meargă la Indian Wells și Miami, a petrecut cu logodnicul ei. Mă așteptam, pentru că și Ivanovic, și Pennetta, atunci când au decis să se căsătorească, foarte repede a venit și momentul în care s-au lăsat de tenis ori au anunțat că așteaptă copil. Poate că părea rezonabil să aștepte încă un pic, până la finalul anului, ca să profite de faptul că s-a liniștit odată cu doborârea recordului lui Steffi Graf. Mă gândeam că va forța anul acesta, va juca din nou pentru a câștiga toate titlurile mari. Mă bucur pentru ea. La cât a jucat și a câștigat, era timpul să își întemeieze și ea o familie.
O mai vezi revenind? Cred că pentru ea este „the end”.
Scade nivelul în circuitul WTA sau se intensifică duelurile, acum când locomotiva a dispărut? Cred că nu o să mai fie un monopol. Serena era cea mai bună, dovedit. Chiar dacă a mai pierdut pe ici pe colo, ca nivel, era peste toată lumea. Cred că în principal este o șansă bună ca celelalte fete să arate și mai mult, acum. Nu știu dacă scade nivelul, dar luptele vor fi mai crâncene, pentru că nu mai este „monstrul” acela care câștigă tot.
Azarenka și Serena au dat startul unui „baby-boom” în tenisul feminin. Ți-ai făcut deja planuri: când îți întemeiezi propria familie, câți copiii? Eu nu am fost niciodată tipul mămos. Sora mea a fost mai mămoasă ca mine, eu am fost mereu concentrată pe drumul meu. Mi-am văzut mereu de tenis și am gândit că atunci când va veni vremea, o să îmi formez și o famile. Așa sunt și acum. Îmi doresc familie, iubesc copiii – sora mea are un copil și ador să mă joc cu el, dar cred că doar în momentul în care voi fi ok cu tenisul, să îl las, voi începe să mă gândesc serios să pun bazele unei familii. Știu, pe de altă parte, că nici nu pot să aștept la infinit, până la 40 de ani… Dar, toate la timpul lor.
2. Patricia Țig, mărul discordiei în echipa de Fed Cup a României?
Nu! Din punct de vedere al regulilor, legal, a fost foarte ok. Au fost patru jucătoare, pentru că Simona s-a retras la timp și atunci ne trebuiau patru jucătoare. A fost o neînțelegere, nu a fost scandal. Nu este vorba că n-am vrut-o pe Patricia, nu aveam de ce să nu o vrem, pentru că era următoarea pe listă. Doar că ea în acel moment a zis cu două zile înainte de meci că o doare umărul. La antrenament a jucat fără serviciu și a spus că dacă este să intre la dublu, îi e frică să nu se accidenteze mai grav. Nu știam cât de rău este, ne-a luat prin surprindere faptul că nu poate intra la dublu, atâta tot. Noi, când vine vorba de Fed Cup, nu avem bisericuțe. Când am început să urcăm în competiție, ne-am pus toate capul la contribuție, am început să jucăm și am fost tot timpul unite la Fed Cup.
3. Maria Șarapova este ajutată să revină și primește invitații la turnee
Este normal că voi, jurnaliștii, întrebați jucătorii și căutați răspunsuri. Mie mi se pare normal ce se întâmplă, datorită nivelului la care ea a fost și pentru banii pe care ea îi atrage – pentru că sportul din ce câștigă? din faptul că sunt vizionări, telespectatori. Ana Ivanovic a dispărut din circuit, iar acesta este un alt minus pentru tenis, așa că se simte nevoia turneelor de a găsi cea mai bună rețetă. Nu mi se pare normal să primească invitație la toate turneele, cu atâta ușurință, să nu treacă deloc prin calificări, dar ca organizator vrei lume la turneu și, pentru cine a fost ea, este normal să o ajute.
4. Duelul revenirilor: Azarenka, Kvitova sau Șarapova?
Cred că Azarenka este foarte motivată să revină, cred că încă îi place foarte mult tenisul și mai cred că este motivată suplimentar de ceea ce a făcut Clijsters. Nu mi se pare că este pregătită să renunțe la tenis, nu pare că își găsește locul în viața normală – ceea ce se întâmplă cu multe nume mari din sport, atunci când încearcă să se oprească. Clijsters a fost fenomen. Cât despre Azarenka, cred că mai poate face vreo două sezoane.
În decembrie 2016, când Alexandra se pregătea să revină în circuit, Ana Ivanovic surprindea pe foarte multă lume când anunța că se retrage, la scurt timp după ce a împlinit 29 de ani, în parte pentru că s-a plictisit de tenis. Ce îi trece prin minte unei sportive care ar da orice pentru a-și zori mai tare corpul spre vindecare, tocmai pentru a lua din nou la alergat tușele de fund ale celor mai prăfuite terenuri de tenis înregistrate de ITF în turnee miniscule? „Nu m-a suprins absolut de loc! Mi se pare, mai ales pentru o fată, o decizie corectă. Ajunsese la nivelul la care avea tot ce își putea dori. Mă gândeam că poate va mai juca un an sau doi. Pentru că ea a jucat foarte mult. De mică era foarte bună, stătea în topul WTA de atât de mult timp, a câștigat și un turneu de Grand Slam. Ea ajunsese la o vârstă și la un nivel la care concura deja de drag. Cred că este decizia corectă când apare un dubiu. Este normal ca după ce ai avut succes să te preocupe și alte aspecte în viață” spune foarte serioasă Alexandra. Nu-ți dai seama dacă la un moment dat, când se gândește la retragerea timpurie a Anei Ivanovic sau a vreunei alte fete care a spus pas chiar mai devreme, fără să fi trecut prin turnirurile prin care a trecut ea, nu cumva se întreabă și ea, cu amar: „nu știi ce norocoasă ești, că puteai să joci fără durere? De ce te-ai fi retras?”. Mereu cxu zâmbetul pe buze, Alexandra privește înainte și visează în continuare departe.
Alexandra, cât timp te mai vezi jucând tenis? Ei, eu de când eram mică mă gândeam că nu voi juca tenis până la o vârstă prea înaintată. Inițial am zis 30 – 32 de ani. Acum, cu toate metodele de recuperare și cu toată medicamentația, corpul nostru, rezistă mai mult. Dar nu intenționez să joc la nesfărșit, să mă uite vremea prin circuit până la 40 de ani, cum este cazul lui Schiavone. Vreau să fac și altceva, pentru că am și alte hobby-uri. Dar, deocamdată, mai încerc în tenis pentru că știu că mai am ce să arăt și lucruri să-mi demonstrez. Dar, timpul pierdut, nu am cum să îl recuperez. Joc pentru mine, pentru plăcerea mea în toată perioada aceasta. Nu mă întorc ca să îmi pun obiective foarte mari, o presiune enormă pe mine să fac ceva anume – că trebuie să fac ceva rapid. Nu. Mi-am dat seama că oricât aș vrea aici, sus (n. – își lipește degetul de frunte), totul depinde prea mult de dispoziția corpului și atunci o să încerc să îmi ascult corpul mai mult și să mă bucur de tenis exact atât cât o să mai joc.
Au trecut 6 ani și 10 zile de la momentul în care îți stabileai cel mai bun rezultat în clasamentul WTA – locul 26. Cât de mult mai crezi, în momentul ăsta, că vei ajunge din nou, acolo? Nu cred că este imposibil ca nivel să ajung la standard de Top 30, dar depinde foarte mult de condiția fizică. Eu sunt convinsă că și în acest moment aș putea să joc cu orice jucătoare a lumii, dar important este cum rezistă corpul. Pentru a ajunge în Top 30 sau în Top 20, trebuie să ai un fizic beton, să joci foarte, foarte multe meciuri în care să alergi enorm. Normal că visez… mereu am visat să fac cât mai multe rezultate bune, să fiu cât mai bună. Dar nu depinde numai de mine.
Cu ce loc ai fi mulțumită la finalul acestui an? La final de sezon, dacă aș fi… (n. se gândește) … Top 20, ar fi super!
Îți mulțumesc și îți urez să fii sănătoasă! Mulțumesc!
de Cezara Paraschiv
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER