Când România nu o merită pe Simona Halep. Reportaj realizat în Constanța, orașul natal al finalistei de la Paris
- ProSport a vizitat, în ziua finalei de Roland Garros, orașul în care a crescut Simona Halep: Constanța. Într-o liniște derizorie, neperturbtă de performanța româncei la Paris, finala și-a urmat cursul. La fel și viața constănțenilor
Cei care erau prea mici ca să se poată bucura de performanțele Generației de Aur s-au hrănit cu imaginile în care românii au lăsat la o parte rutina și au ieșit bucuroși în stradă pentru a sărbători victoriile naționalei. Pentru ei, trecutul a devenit punct de reper și de vină era lipsa unei performanțe similare în sportul românesc, de orice fel. Dar iată că, ani mai târziu, a apărut Simona Halep, cea despre care au început să scrie oameni avizați, dar și neavizați. Subit, odată cu accederea ei în finala de la Roland Garros, a fost reintrodus în vocabularul românilor conceptul de „mândrie”, promovat excesiv pe rețelele de socializare și la televizor. Halep a devenit șansa celor mici, acum mari, să nu mai trăiască din amintiri. Reporterii ProSport au vizitat orașul în care finalista de la Roland Garros a crescut și a pus, pentru întâia oară, racheta de tenis în mână. Au părăsit Constanța, câteva ore mai târziu, cu sentimentul că noi, românii, nu o merităm pe Simona Halep.
„Halep e din Constanța?”
Cu două ore înainte de finala contra Sharapovei, în Constanța abia dacă zărești picior de om. Ne zicem că poate e prea devreme și mergem către Liceul cu Program Sportiv, unde la intrare suntem întâmpinați de Andrei Szemerjai: „Eu am sentimentul că Simona va câștiga astăzi. Când, în 2008, a venit cu titlul similar la junioare, mi-a spus că e bucuroasă doar pe jumătate și că abia așteaptă să ridice deasupra capului trofeul de la Roland Garros, la senioare. I s-a îndeplinit un vis, mai are doar un pas”, a povestit directorul LPS-ului. Halep e mândria liceului, iar asta se vede cu ochiul liber. Pozele cu ea sunt nelipsite de pe pereți. La fel și micile suveniruri pe care sportiva româncă le-a adus după fiecare turneu la care a participat. Părăsim liceul și mergem, în orb, către zona în care stă familia Halep. Întrebăm, din loc în loc, de strada pe care o avem notată cu grijă pe o foaie de hârtie: „Halep e din Constanța?”, este reacția unuia dintre cei care stăteau la un mic bronz, pe o bordură. Până la urmă, suntem salvați de un taximetrist, care ne întreabă dacă știm la ce oră este finala: „La 16:00? Atunci intru în tură. Oricum, nu sunt oamenii așa de interesați, să nu vă agitați prea mult”. Și, din păcate, a avut dreptate.
50 de metri de liniște și pace
Strada pe care locuiește Simona Halep nu are mai mult de 50 de metri: „Când era mica, lua un fileu, îl lega de doi pomi și juca toată ziua tenis. Atât. Și mai pot să vă â că nu s-a schimbat deloc. E la fel de modestă cum era la trei ani. Suntem o stradă mica, dar e vedeta noastră”, ne mărturisește unchiul său. Unul dintre ei. Nu de alta, dar pe fiecare stradă există cel puțin o familie Halep. În rest, liniște și pace. Ba chiar ai senzația că doar două dintre cele zece case de pe stradă sunt locuite. Atunci observi că o bătrânică încearcă din răsputeri să iasă din curte: „Are Alzheimer, nu o băgați în seama. O încui să nu plece prin oraș”, se scuză nepotul ei. Nu o știe nici el pe Halep. Îți spune că bătrâna ar fi fost un izvor bun de amintiri, dar că boala a obligat-o să-și uite chiar și ultimul gând. Te uiți la ceas, suni la alte sonerii, dar liniștea continuă. Într-un sfert de oră începe finala și mergi în centrul orașului.
Halep pe teren, muzica de club în boxe
Mergi pe lângă terase și primul obstacol îl întâmpini atunci când realizezi faptul că în multe dintre ele nu există televizor. Și ce dacă joacă Halep finală de Roland Garros după 34 de ani? Cafeaua se soarbe în continuare, tigara se stinge în scrumieră, viața merge mai departe. Te simți ca și când ai fi din nou pe strada pe care a crescut, doar că atmosfera este animată de muzica de la terase și de hohotele de râs ale vreunui grup de fete ieșite la plimbare. Când găsești, într-un final, un televizor, privești uimit în jur. Doar trei priviri sunt îndreptate către ecran și trec minute bune până când muzica de club este oprită. Simona câștigă un game și auzi, în depărtare, aplauze scurte. În dreapta și în stânga ta, nicio reacție. Ba chiar se fredonează un refren la modă de către un băiat. Ești în minoritate. Nimănui nu îi pasă de finală. Și ce dacă e Halep e din Constanța? Și ce dacă a realizat o performanță unică pentru cei care, atât de mulți ani, au arătat cu degetul către lipsa de rezultate a românilor pentru a se scuza că nu au lăsat la o parte rutina, pentru a se bucura?
Suntem mândri de Halep. Dar din camera noastră și pe rețelele de socializare. În rest, comandăm cafea și povestim dramele de la serviciu. Din când în când, mai intrăm pe Facebook, ne mai dăm un check-in și scriem rânduri multe în care ne asociem naționalitatea cu Simona Halep. Nu o merităm pe finalista de la Roland Garros, iar finala de sâmbătă a demonstrate asta cu vârf și îndesat: „E tânără, are timp să câștige un turneu de Grand Slam. Nu ne grăbim”, ne spune unul dintre vecinii ei, pe care îl regăsim pe terasă. Ne povestește apoi de Steaua: „Dacă juca ea, alta ar fi fost atmosfera”. Înghiți în sec. Sportul românesc, indiferent de performanță, nu are ecou decât pe rețelele de socializare și în politică, acolo unde băieții deștepți exploatează numele lui Halep în speranța că vor obține voturi în toamnă.