Editorial Cristian Tudor Popescu: „Zomby Murray”

Așa trebuie să-i fi spus copiii din cartier, Zomby. În engleză, zombi(e) înseamnă și mort-viu, și om care abia se mișcă.

Lung, slab și palid, lent și agil în același timp, fibră strong sub apariția fragilă, mișcându-se ca printr-o apă din vis, dar capabil să țâșnească fulgerător în acțiune. „M-am speriat. Credeam că Andy o să moară pe teren”, spunea Nikolai Davidenko după semifinala Mastersului câștigată ușor în fața lui Andy Murray anul trecut la Șanhai. Am văzut atunci un Andy Zomby livid de oboseala ultimului meci din grupă, cu Federer, meci pe care n-avea nevoie să-l câștige, era deja calificat, și totuși a stors din el ultimul strop de energie pentru a-l bate pe marele elvețian. Era semnul lui Andy pentru ce urma să se întâmple anul acesta.

Tulburător spectacol să-l vezi pe nr. 8 mondial, alt Andy, Roddick, un „măciucar” care omoară vrabia din zbor cu serviciul și cu lovitura de dreapta, dus de zgardă spre înfrângere (6-4, 6-2) ca un amator entuziast în finala ditamai Qatar Openului de 1.110.250$. Ca să nu mai vorbim de noua victorie a lui Murray în fața lui Federer în semifinala aceluiași turneu încheiat sâmbătă la Doha. Zomby Murray nu e doar un nou jucător superperformant în circuitul ATP. Ca și Federer, Nadal sau, pe vremuri, Bjorn Borg, el vine de acasă cu tenisul lui propriu și personal. Există jucători care știu să se relaxeze între meciuri. Există jucători care știu să se relaxeze între ghemuri, când stau pe bancă, lucru foarte important. Există mari jucători, ca John McEnroe sau Novak Djokovici, care se destind foarte bine între puncte, pentru a exploda apoi într-un serviciu devastator. Andy Murray este primul mare jucător pe care îl văd relaxându-se perfect între lovituri. Imediat după ce mingea i-a plecat din rachetă, tot corpul scoțianului se destinde, totul devine relaxat-elastic în alura lui, pare că ghemul s-a terminat și el e gata s-o ia spre bancă. Când pleacă spre mingea următoare o face „de pe loc”, fără elan aparent, fără icnet și crispare. Când servește, în clipa suspendată a mingii imobile sus, în fața ochilor, și a corpului pe punctul de a pleca în față, Murray pare că vrea să se culce sau să facă plajă. Uriașă deosebire față de Nadal, de pildă. Spaniolul pleacă la minge ca un taur, te miri că nu sare praf și din terenul de ciment sau plastic. De când intră pe teren, e ca pe arcuri, tot timpul încordat, adunat, perforându-și adversarul cu privirea. Zomby Murray se uită prin și peste adversar, de parcă i-ar spune, ca un killer ușor plictisit, „cu tine termin curând, mă gândesc deja la meciul următor”. În acele momente seamănă cu un alt mare roșcovan palid al tenisului, Rod Laver.

Soluțiile sunt puține în fața strategului Murray. Aidoma lui Borg, el instituie pe teren o adevărată zonă-tampon peste care e foarte greu de trecut. În schimburile de pe fundul terenului, Zomby e zid, imperturbabil și imbatabil. Trimite mingea de oricâte ori e nevoie, nu foarte tare, dar adânc și plasat, n-ai cum să-i faci punct și te apucă nervii. Dacă încerci să vii peste el, la fileu, te așteaptă un passing ca din pușcă cu lunetă, Murray n-are nevoie decât de o „gaură” de câțiva centimetri stânga sau dreapta ca să te treacă. După ce ți-o furi dezolant de câteva ori, te hotărăști să rămâi în spate și să vezi ce s-o mai întâmpla. Se întâmplă o scurtă scoasă „din buzunar” și îngropată la un metru de fileu care te scoate din minți. Și Zomby continuă să se uite absent, prin tine…

Murray funcționează ca un computer-tomograf. Identifică punctele slabe ale adversarului și își reconfigurează jocul spre ele cu o precizie și o răbdare de Transformer diabolic. Urmărind înregistrarea meciului după ce a fost bătut de Andy, orice jucător poate să-și facă inventarul hibelor ca la doctor.

Federer înseamnă talent pur, mozartian, în tenis. Nadal e triumful forței lucrate cu trudă și al voinței la limitele omenescului. Lovitura cea mai bună a lui Murray e capul. Tot ce-am scris în acest comentariu poate fi închis cu o constatare simplă: Zomby Murray este o inteligență care face onoare sportului în aceste vremuri ale mușchiului gonflat și dopingului bine camuflat.

Iar 2009 este anul unu al epocii Murray.

"Murray este o inteligență care face onoare sportului" – Cristian Tudor Popescu