În setul al patrulea și al cincilea al meciului Hănescu – Tursunov mă gândeam la ce-o fi în sufletul multora dintre românii îndrăgostiți de tenis. Sufereau și sperau; mie, din setul al treilea, îmi rămăsese doar suferința. Știam că dacă nu-l bate pe Tursunov în trei seturi, Victor nu-l mai bate deloc. S-au supărat pe mine unii dintre jucătorii noștri când am scris, acum două săptămâni, că nu au față. Defineam fața ca fiind compusă din pregătirea fizică și cea psihică. Victor Hănescu a făcut dovada unei tehnici de clasă înaltă și a unui psihic bine așezat. Ultima minge a setului doi a câștigat-o cu mână de mare maestru, passing din poignet, din demivoleu, în cros foarte scurt, în unghi mort – o lovitură rară în tenisul rapid de azi, pe care puteai s-o vezi pe vremuri la Henri Cochet sau Rod Laver.
Victor n-a țipat, n-a sărit în sus, a zâmbit doar, reținut, și s-a îndreptat la fel de concentrat spre bancă. Un profesionist adevărat. Într-un meci de două seturi din trei, cum se dispută în majoritatea turneelor individuale, am fi consemnat o victorie clară în două seturi a lui Victor. Dar un meci de Cupa Davis, ca și unul de Grand Slam, se câștigă cu trei seturi din cinci. Începând cu jumătatea setului trei, fața fizică a lui Victor s-a ofilit abia sesizabil, dar destul pentru ca Tursunov, o corcitură teribilă de luptător de greco-romane, sprinter de zece metri plat și maratonist, să preia implacabil controlul. La sfârșitul unui meci de aproape patru ore, rusul arăta ca după o plimbare în pas vioi prin Sibiu.
Marele câștig al meciului România – Rusia mi se pare căpitanul Pavel. L-am simțit pe Andrei Pavel tot timpul că știe să stea pe bancă la fel de bine cum se mișca pe teren. Cu tot respectul pe care i-l port jucătorului Florin Segărceanu, fostul căpitan al echipei României, săriturile de pe banca tehnică, urmate de aplauze vâslite din mâini în stil Bobu la congresele PCR, nu mi-au plăcut niciodată și nu cred că foloseau cuiva în afara lui. Două fotografii semnificative: bătrânul vulpoi Tarpișev stând în picioare și privindu-l de sus pe un Tursunov așezat și dominat în vreme ce i se spunea ce are de făcut și Pavel stând pe vine în fața lui Hănescu, privindu-l de jos, în contraplonjeu, cum se numește asta în cinema, și transmițându-i, dincolo de vorbe: tu, jucătorule, cel care vei reintra în luptă peste câteva secunde, ești cel important, eu, căpitanul, încerc doar să te ajut. Poziția aceasta a marelui jucător Andrei Pavel mi se pare frumoasă ca reverul lui de vis.
Toate meciurile jucătorilor noștri au fost foarte bine conduse tactic, cu siguranță contribuția lui Pavel fiind majoră. Setul pe muchie dintre Safin și Crivoi, o demonstrație de contrajoc a lui Crivoi, se datorează cu siguranță lui Andrei. Tot el este cel care a avut curajul să-l așeze în echipa de dublu pe Marius Copil, 18 ani, în vreme ce Tarpișev l-a băgat pe marele și plictisitul Safin, care n-a reușit altceva decât să-i strice jocul și lui Tursunov. O decizie amânată ani de-a rândul în tenisul românesc de Cupa Davis: miza pe jucători foarte tineri, fără a aștepta ca ei să obțină mai întâi rezultate în turneele individuale. Parcă auzeam șoapte și mârâieli prin lojele oficiale în primele două seturi ale meciului de dublu, când Copil era evident stresat de situația excepțională în care se afla. Ce-a urmat, firește, cu contribuția decisivă a lui Horia Tecău, unul dintre cei mai buni dubliști din lume la ora actuală, s-a văzut.
Cu toții ne gândeam ce-o să ne facem fără Andrei Pavel pe teren. În ciuda scorului, meciul acesta cu Rusia deschide un drum nou în tenisul românesc. Și publicul aflat în sala din Sibiu a simțit asta fără greș.
„Marele câștig al meciului România – Rusia mi se pare căpitanul Pavel. L-am simțit pe Andrei Pavel tot timpul că știe să stea pe bancă la fel de bine cum se mișca pe teren” – Cristian Tudor Popescu
Citește si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info
Â
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER