De când mă uit la el cum joacă tenis, nu l-am văzut niciodată rupând racheta de pământ. Sau discutând agresiv și insistent, minute în șir, cu arbitrul. Sau făcând mare caz, cu ochii dați peste cap, de o minge-ghinion, bandă sau milimetru de tușă.
Nici atunci când a pierdut la mustață, nici atunci când a lăsat adversarului doar 2-3 ghemuri, nu s-a dus spre fileu pentru strângerea de mână altfel decât cald și deschis. În afara terenului nu i-am auzit o singură declarație arogantă, agresivă sau batjocoritoare la adresa cuiva. Djokovici s-a luat în gură cu americanii la US Open, Murray l-a făcut cu ou și cu oțet pe fostul lui antrenor Brad Gilbert, enervat, Federer l-a numit pe Murray „un zid mișcător care nu face decât să arunce mingea înapoi“. El a fost întotdeauna de un bun-simț natural, de o politețe și un respect neclintite în relațiile cu ceilalți.
Și așa e și azi, când, după victoria în două seturi la Novak Djokovici în finala de la Foro Italico, Rafael Nadal este poate cel mai clar număr 1 mondial pe care l-a avut vreodată tenisul.
Gloria și banii nu i s-au urcat la cap. Doar jocul i s-a schimbat de-a lungul anilor. L-a învins acum fără drept de apel pe frumosul jucător care este Nole Djokovici, și la Monte Carlo, și la Roma. Dar cum este serviciul lui Nadal față de cel de acum 3-4 ani? Cu 25-30 la sută mai eficient. La fel reverul cu două mâini, pe care și l-a îmbunătățit constant. Slaisul de rever cu o mână și l-a inventat pur și simplu în acești ultimi ani. A crescut și în jocul de fileu. „Când îmi voi pierde dorința de a-mi îmbunătăți jocul, plec acasă, îmi iau barca și mă duc la pescuit“, așa vede Rafala Nadal posibilitatea retragerii.
Â
L-am văzut rezistând accidentat, pe vânt puternic, pe o căldură sufocantă, pe suprafețe de joc care nu-i conveneau, în fața unui public rece sau chiar ostil, în fața unor mingi norocoase în serie ale adversarului sau a unor greșeli repetate de arbitraj, scuturând din cap ca un pur sânge și câștigând. Rafala Nadal. Psihic fenomenal, de robot sau de extraterestru spun toți specialiștii. Iată ce spune unchiul Nadal: „A muncit foarte mult încă de când era copil. S-a antrenat cu mingi proaste, pe terenuri rele, cu sărituri aiurea ale mingii, și a învățat. Când ceva merge rău, nu dă vina pe teren, pe modul în care a sărit mingea sau pe racordaj. Întotdeauna se învinovățește pe el dacă nu face bine ce face.
Â
Din câte știu, Rafael Nadal n-a fost niciodată în România. Dacă ar veni, ar trebui expus publicului ca balena care sosea pe vremuri cu circul. Și chiar și atunci, eu, unul, aș exclama privindu-l: „Așa ceva nu există!“ Pentru că România este țara nevinovăției, a purității absolute. Cu toții, de la ultimul arbitru șpăgar până la parlamentari, miniștri, premier și președinte se declară nevinovați de tot ce se întâmplă. Vinovați sunt întotdeauna ceilalți, istoria, condițiile meteo, ceasul rău, pisica, indiferent de culoare. Ei nu, ei sunt victime. Nu merită pușcărie, ci înțelegere, compătimire. Dacă ar fi fost lăsați să facă, am fi trăit cu toți acum în cea mai bună dintre Româniile posibile.
Â
România e, de asemenea, țara maeștrilor. Cum a apărut careva de câteva ori la televizor, s-a dat în stambă mai tare ca alții, a debitat niște prăpăstii cu glas hotărât, gata e maestru emerit. Știe totul, nu mai are ce să învețe de la nimeni, nu trebuie decât să-și conserve geniul pe sticlă. Să învețe proștii. Iar dacă cineva nu e chiar copleșit de valoarea maestrului, atunci el trebuie bălăcărit, înjurat, scuipat, făcut albie de porci, căci așa arăți că ești tare și câștigi meciul în România.
Â
În sfârșit, dincolo de toate superlativele în care îl îmbracă presa, dincolo de toate poreclele lui de superman, merită amintit un cuvințel care se lipește de numele lui ca zgura umedă de talpa tenișilor: serios. Nadal este un om profund serios, pentru care fiecare minge este lucrarea unei vieți. Pentru noi, cuvântul acesta este rămășița unei limbi moarte.
Â
Â
Â