Trebuie să nu ai habar nici de tenis, nici de oameni ca să vorbești despre blat în meciul Isner – Mahut, așa cum auzeam ieri pe câte unii.
Americanul și francezul au dat tot timpul totul, n-am văzut niciun moment de „țăcăneală”, acest scor halucinant n-a rezultat dintr-un joc de așteptare, ci dintr-un echilibru dinamic, generat de atacurile decisive continue ale celor doi luptători intrați în Zonă. Așa cum există șah etern, am văzut tenis etern. Lângă monstruozitatea timpului și a scorului, lângă nenumăratele recorduri de ași, ghemuri, long set etc. doborâte trebuie așezat nivelul remarcabil al jocului până la ultima minge. Chiar și miercuri seară, după șapte ore de joc neîntrerupt, arătând ca niște morți galvanizați, Isner și Mahut serveau perfect și returnau extraordinar când mai erau în stare să facă pașii până la minge. De fapt, meciul lor s-a terminat atunci, cu ambii învingători, făcători de istorie în tenis.
Ora și ceva pe care am mai văzut-o joi a adus pe teren 18 mii de spectatori, ca niciodată în această parte mărginașă a Wimbledonului. Istoria s-a scris la 69-68 pentru Isner, pe serviciul lui Mahut. Americanul nu mai reușea de minute bune decât să servească, în jocul din câmp era aproape inexistent din pricina oboselii. A simțit că, dacă meciul se mai lungește, va sfârși prin a pierde în fața mai rezistentului francez. Și atunci și-a investit ultimele resurse în retur, a avut și norocul unei greșeli uriașe a lui Mahut (minge la discreție trimisă în burta fileului când Isner era în genunchi, cu racheta scăpată din mână) și a ajuns la 30-40 minge de meci.
Încă o premieră absolută, stimați cititori și telespectatori, căci era vorba, sunt convins, de o dublă minge de meci. Dacă Mahut egala, ar fi câștigat ghemul și apoi meciul, pentru că Isner dăduse totul din el. Din adâncul privirii lui de taur lovit în frunte, Isner găsește un retur și un passant supraomenești și cade la pământ, de unde, o clipă, mi-a fost teamă că nu se mai ridică… Asta înseamnă tenis, sportul singurătății și al eternității. Și a mai existat cineva fenomenal în aceste trei zile de ținut minte peste decenii: publicul Wimbledonului. După nouă ore în care vedeau pe teren aceiași doi jucători, niciunul englez, ce strigau spectatorii? More, more, mai mult, mai vrem. Mă întreb dacă publicul de sport de pe la noi ar fi rezistat la așa ceva, fie și alimentat cu camioane de bomboane agricole. Mai întâi am declarat Sport.ro că ar trebui introdus și la Wimbledon tie-break în setul decisiv. Greșeam, posibilitatea unor astfel de meciuri trebuie păstrată, ca și albul echipamentului.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER